În încercarea disperată de a echilibra un buget din ce în ce mai costeliv, guvernanții au sporit birurile pe pensii, deși este și incorect, și ineficient, impactul real nefiind cine știe ce impresionant. Statul ar strânge mult mai multe parale dacă ar elimina pensiile speciale sau dacă măcar le-ar aduce la acel nivel numit „atât poate țara asta” de care pomenea Dragnea. Până la urmă, vorbim de o țară care pentru anumite categorii socio-profesionale e capabilă să ofere salarii și pensii mult mai mari decât în Europa, bașca pensionare înainte de cincizeci de ani, dar care e ciuma-ciumelor când vine vorba de cetățeanul mărunt. Acel cetățean care contribuie cu mult mai bine de jumătate din veniturile sale la bugetul de stat, dar care nu primește mare lucru în schimb.
Nu cu mult timp în urmă am discutat cu o persoană care a avut o problemă medicală foarte serioasă, a cărei rezolvare e imposibilă în sistemul național de sănătate. Pur și simplu statul, prin ceea ce se numește sistem de sănătate, nu a fost capabil să ofere o rezolvare pentru problema medicală respectivă, dar asta nu ar trebui să ne mai mire nu? În sistemul de stat nu există nici aparatura necesară și nici specialiștii capabili să trateze afecțiunea respectivă, singura alternativă fiind sistemul privat. Doar că la privat intervențiile medicale costă foarte mult, iar adevărul cinic e cât se poate de evident. Ai bani, primești sănătate. Nu ai bani, statul scapă de plata pensiei.
Intervenția a reușit, dar a și costat. Noroc cu copiii care lucrează în străinătate, că altfel… Surprinzător e că a contribuit și statul la reușita operației; în marea sa mărinimie a dat câteva sute de lei la plata unei intervenții de zeci de mii. Și desigur, și-a tras partea din contribuția mărită la sănătate, că de asta există contribuabili și există legi.
Vorbim de incompetență, lipsă de empatie și chiar nesimțire grosolană. Într-un stat cât de cât rezonabil lucrurile ar sta în felul următor. Statul, prin sistemul național de sănătate nu poate susține o intervenție sau un tratament? În cazul ăsta ar trebui să deconteze total tratamentul efectuat în sistem privat. Asta înseamnă protecție socială și sănătate în adevăratul sens al cuvântului. Nu poți oferi nimic în schimbul contribuțiilor? Atunci plătești, că de aia îl spoliezi pe cetățean ani și ani fără să-i oferi nimic, ba mai ai și nesimțirea să compari contribuțiile la sănătate cu RCA la mașină. Degeaba contribui la sănătate o viață întreagă, dacă în ziua în care ai nevoie de spitalizare ești neasigurat, ești tratat cu indiferență. Să ne gândim că cineva este disponibilizat peste noapte și până să-și poată face actele pentru șomaj, din cauza șocului și stresului ajunge la spital. Va interesa pe cineva rezolvarea acelui caz aparte? Amărâtului i se va băga sub nas legea, iar funcționarul va ridica din umeri. Asta e legea, așa o aplicăm.
Ceea ce doare cel mai tare nu este doar incapacitatea statului de a răspunde nevoilor cetățeanului, ci aroganța cu care acesta se raportează la el. Cetățeanul este bun doar când plătește taxe, impozite, contribuții – adică atunci când statul își adună birurile. Dar când vine momentul să întoarcă serviciul, să dovedească că banii aceia au o finalitate, că se transformă în siguranță, în sănătate, în educație sau în infrastructură, statul se face nevăzut, ca un datornic care evită creditorul. Și atunci, unde mai este contractul social? Unde mai este încrederea că merită să respecți regulile, să contribui la binele comun, dacă statul însuși este primul care nu-și respectă partea lui de obligație?
Poate de aceea românii continuă să plece masiv din țară, pentru că în alte părți, chiar dacă impozitele sunt mari, simt că primesc ceva în schimb. Știu că atunci când au nevoie de spital, de școală, de sprijin, nu sunt tratați ca niște cerșetori, ci ca niște cetățeni.
În România, în schimb, statul s-a transformat într-o castă de privilegiați care-și votează beneficii fabuloase pentru ei și pentru clientela lor, în timp ce omul de rând e sacrificat pe altarul echilibrului bugetar. Și atunci, cum să mai ai pretenția ca cetățeanul să creadă în stat, să aibă respect pentru instituțiile lui? Încrederea, odată pierdută, e greu de recâștigat.
De fapt, nu e vorba doar de bani. Este vorba de demnitate. Statul român tratează cetățeanul ca pe un sclav care trebuie să muncească, să plătească și să tacă. Iar sclavii, mai devreme sau mai târziu, ori se revoltă, ori fug.
