Recentul summit de la Beijing ne-a demonstrat încă o dată că lumea este împărțită sau, mai rău spus, disputată de două forțe. Uniunea Europeană plus SUA pe de o parte și Rusia plus China pe de altă parte. Faptul că prin jurul acestor patru baștani mai gravitează niște nații sau grupări, chiar nu mai are importanță. Atâta vreme cât cei patru „vlăjgani” ai planetei își joacă partidele lor ca la tenis adică imediat după o servă a unuia urmează returul celuilalt, nu trebuie să ne îngrijorăm pentru soarta planetei. Lucrul rău este că din jocul de dublu al celor patru reies de multe ori încălcări ale unor reguli, cea mai flagrantă fiind depășirea filelului de către Rusia cu rachetele și…dronele. În rest, demonstrațiile de forță ale unuia sau altuia dintre jucători plus răspunsurile instant ale celorlalți nu ar trebui să ne producă bătăi de cap. Revenind la…antrenamentul de la Beijing, opinia publică din România a rămas oarecum mirată sau chiar oripilată de faptul că printre invitați s-au numărat și doi foști premieri ai României, adică Adrian Năstase și Viorica Dăncilă. Alegerea organizatorilor n-a fost făcută pe genunchi sau la întâmplare. Nu se fac nicidecum greșeli la acest nivel. Așadar, toată această tevatură, tot acest scandal are o noimă. De ce să fi invitat niște foști care nu vor mai pupa demnități în următoarele legislaturi și nu pe membrii marcanți ai opoziției, aceasta a fost întrebarea din mintea celor mai mulți români. De ce niște epave și nu niște fregate? Răspunsul e simplu. În România, oricât se lucrează de către propaganda rusească la deturnarea opțiunilor proeuropene ale oamenilor, sondajele de opinie, măsurătorile sociologice arată clar că mai mult de jumătate din populație vrea Vest și nu Est. În aceste condiții, o invitație pe numele Simion sau Georgescu ar fi adus cumva deservicii celor doi care, numai cu voturile suveraniștilor și ale prorușilor nu vor ajunge niciodată la cârma țării. Deci au fost cumva, protejați cei doi. Apoi, se naște a doua întrebare, la fel de legitimă: de ce foștii pesediști și nu actualii adică Grindeanu, Stănescu sau alții ca ei? Iarăși răspunsul îl găsim dacă privim după colț. Reprezentantul social democraților care și-a anunțat cu subiect și predicat intenția de a prelua partidul este Titus Corlățean. Pe cine reprezintă el, pe cine se bazează el? Răspunsul ne duce așadar la summit-ul de la Beijing. Pe Adrian Năstase și pe Viorica Dăncilă! Astfel, pentru polul estic, sau altfel spus, pentru echipa de dublu din stânga fileului, cei doi reprezintă capul de pod prin care vor să penetreze politic România. Șansele ca echipa stângistă să câștige meciul cu dreptacii nu pot fi ignorate din moment ce UE plus SUA joacă anapoda pe teren, fac duble sau chiar triple greșeli la orice servă și se lovesc de multe ori, unul pe altul cu mingea în spate. Voit sau nevoit! Și dacă UE are cât de cât o idee, o strategie de joc, SUA sunt pe nicăieri, folosind de multe ori în locul rachetei, crosa de golf sau paleta de tenis de masă. În acest context al unui joc total dezlânat al occidentalilor, cei doi românași prezenți la ceremoniile din China au fost puși acolo în teren tocmai pentru ca esticii să poată loba peste ei fără a știrbi sau eroda vreun procent din zestrea viitorilor politicieni de stânga din România. De altfel, românii ar trebui să se obișnuiască cu asemenea „meciuri amicale”, unde mingea nu se mai joacă după regulile clasice, ci după interesele momentului. Azi trimitem niște foști la plimbare la Beijing, mâine vom vedea poate niște actuali făcându-și selfie-uri pe la Kremlin, iar poimâine se vor îmbrățișa cu ambasadorii de peste Ocean. Politica noastră externă seamănă izbitor cu un meci de tenis de câmp jucat pe o masă de ping-pong: toată lumea dă cu paleta, dar mingea sare unde are chef, nu unde vrea jucătorul.
În plus, să nu uităm că România e în continuare un fel de copil de mingi pe terenul geopolitic: aleargă după fiecare minge, o aduce frumos la fileu și o întinde celor mari, iar apoi se așază cumințică pe bancă, sperând că poate într-o zi va fi băgată și ea în teren. Dar cum în tenis nu există rezervă permanentă, șansele noastre de a juca un rol decisiv rămân egale cu cele ale lui Ilie Năstase de a câștiga un turneu de veterani la 80 de ani: adică mici, dar suficient de spectaculoase încât să merite privite la televizor. Și, până la urmă, ce contează dacă mingea se duce în fileu, în afara terenului sau chiar în tribune? Important este ca România să fie acolo, să figureze pe tabelă, să apară în statistici. Că doar n-o să ne lase istoria pe dinafară numai pentru că nu știm să jucăm tenis cu barosanii planetei.
