În 1867, Gheorghe Hasnaș fusese numit prefect al județului Botoșani în locul lui Teodor Boian, căruia îi va succeda, de altfel, și în funcția de primar al Botoșanilor.
În 1869, când lui Lupu Zarafu i se întâmpla „șicana”, iar Hasnaș figura printre martori, era cel mai probabil deputat, iar prefect, cu siguranță, era Nicolae Cananău.
Pe listele deputaților, Gheorghe Hasnaș va figura, cu mici intermitențe, aproape continuu. A fost și primul exemplu de demitere din Adunarea Deputaților pentru absență. „Românul” cita, printre adresele transmise Adunării, propunerea de demitere a lui Hasnaș (pe motiv că de patru luni nu se prezentase la „post”), care fusese înaintată numaidecât Guvernului pentru a se proceda la o nouă alegere (21 februarie 1864, p. 2). Dacă a fost primită demisia de Guvern sau nu, nu am putea preciza. Sigur este că Hasnaș a mai fost deputat și tot atât de sigur e că a mai lipsit, figurând pe listele de prezență frecvent ca absent pe motiv de boală. Până la alegerea sa în funcția de primar, poziționarea sa pe o funcție sau alta, demiterea, substituirea sau numirea dă impresia unei halucinante mișcări de oameni în Botoșani și Dorohoi: în 1866, e ales deputat de Dorohoi în colegiul III ; în 1879, prezidează ședințele Adunării Deputaților; prin 1880 e prefect al județului Botoșani; în 1881 e ales în colegiul IV și demisionează din funcția de prefect; e numit din nou prefect de Dorohoi și, în același an, în septembrie, transferat prefect la Botoșani; iar în noiembrie, cu toată insistența ministrului, demisionează din funcția de prefect al Botoșanilor; în 1882 e din nou prefect la Dorohoi și în 1883 din nou demisionează; în aprilie 1883 e ales în Colegiul II. În sfârșit, în noiembrie 1884, este ales primar, avându-i „ajutori” pe Teodor Nicolau, Iosef Smeltz și Emanoil Iorga. Funcția avea să-i aducă plăceri și neplăceri, omagii și huiduieli, creionând o personalitate complexă a Botoșanilor din a doua jumătate a secolului XIX.
A participat, ca și alți implicați în afacerea „șicana”, în diverse reglări de conturi. „Curierul de Iassi” în nr. 30 (din 15 martie 1872) relata despre o „bătălie în formă în sala Primăriei Dorohoi”: „Cearta începu de la formarea biroului provisor și fiindcă vorbele nu păreau destul de convingătoare, se încinse o «părneală cetățenească» însoțită de joc de pumni și ciomege din cele mai aprinse. Eroii acestei lupte pentru dreptate, se zice că ar fi fost d-nii Gheorghie Hasnaș și Mitică Moruz”. Și completa știrea: „nu a fost numai eroi activi ci și pasivi a evenimentelor” (p. 3).
Susținuse construcția noului local pentru liceul din Botoșani și participa la inaugurarea acestuia în septembrie 1885. Acesta fusese, se pare, evenimentul principal, din primul său mandat.
Alegerile pentru al doilea mandat, în 1886, se lăsaseră cu un scandal, cum nu se mai întâmplase în Botoșani și care fusese reflectat pe larg în presa locală și centrală. Expunerea întâmplărilor în presa vremii este atât de contradictorie, încât dă impresia unor evenimente diferite.
Iată perspectiva „Voinței naționale” (nr. 678, 11 noiembrie 1886, p. 2): Opoziția din Botoșani, formată din Calimachi, Enacovici, Bobeică, Boldur, Bobeică, Vasiliu, Hănțescu – „bătrâni conservatori și ai lor pui de năpârcă” – se aduna în Clubul pe care îl aveau la Botoșani, „smolnind prin mâncări și băuturi pe locuitorii pașnici ai mahalalelor ca prin vorbe late și umflate să-i ademenească a-i asocia la odioasa lor campanie”. Iar „cu trei-patru zile înainte de două noiembrie, ziua de alegere a consilierilor comunali, întrunirile la clubul conservator au fost succesive, băuturile au curs șiroaie; servii boierești aduși de la moșii uniți cu țăranii și cu mahalagii din oraș, în număr cam aproape de 500, închinau pahare mari și se angajau a da asalt casei comunale, a sfărâma tot localul, ca boierii să pună mâna pe tezaur, a face în fine în bucăți pe primarul Hasnaș”. Acesta ar fi fost planul. În ziua votului, până pe la ora 16:00, votaseră cam 180 de alegători. Era liniște și nimic nu prevestea vreun incident. În sala de vot rămăseseră doar membrii biroului și câțiva alegători, ceilalți fiind duși pe acasă la masă. Între timp, mulțimea care susținea opoziția s-a postat lângă primărie și, la comanda lui Enacovici, s-a pus în mișcare, îndreptându-se spre sala de vot. Când ploaia de pietre a ajuns în sala de vot, președintele biroului a reclamat forța armată. Enacovici, Hănțescu și alți opozanți fuseseră arestați, iar mulțimea, care pătrunsese în sală, neavând de cine asculta, „vocifera numai și stătea pe loc neștiind ce să facă”. Salvarea veni din partea lui N. Fotea, care, împreună cu țăranii înarmați cu revolvere „ce erau reservă la clubul conservator, a străbătut cu forța în localul poliției”, „a slobozit mai multe focuri de revolver ca să amenințe santinela”, „a sfărmat toate încuietorile” și a pus în libertate arestanții. Judecătorul de instrucție M. Ciulei, complice cu ei, a refuzat cu totul să ia măsuri contra opoziției. Aceeași a fost și poziția procurorului. Astfel, reprezentanții justiției vroiau să paralizeze administrația. Capii opoziției s-au refugiat pe la casele lor, unde nu se mai putea intra fără mandat judecătoresc. Ordinea a fost oricum restabilită, iar faptele opoziției au intrat în atenția judecătorului de instrucție Mănescu și a procurorului general Stoica. Alegerile colegiului I au continuat, iar la încheiere, în asistența alegătorilor și a unui numeros public, s-a constatat că din 271 de alegători au luat parte la vot 200, 129 voturi au întrunit membrii partidului național-liberal și 69 de voturi – opoziția, cu două bilete albe. La colegiul al II-lea lucrurile au mers în cea mai perfectă liniște: din 270 de alegători au votat 200 în unanimitate pentru partidul național-liberal.
Șefii opoziției erau păziți de soldați în casele lor, se pregăteau mandatele de arestare pentru a-i întemnița. Aceștia reușesc însă să se întrunească, „sărind peste zaplazele caselor lor” și, în urma consfătuirii, deleagă la București pe Ion Miclescu (telegraful refuzase să transmită textul lor, astfel Botoșanii fiind izolați de restul țării), datorită căruia alt adevăr ieșind la iveală. Și iată perspectiva opusă, cea a ziarului „Epoca”: consiliul comunal nemulțumise pe botoșăneni prin abuzuri, mărirea și înființarea unor taxe noi. Înțelegând că alegerile nu vor fi favorabile membrilor din consiliul existent, acesta a pregătit terenul cu ajutorul generalului Pilat, care, aflând despre primejdia pierderii voturilor, ar fi propus să intervină armata în alegeri. Planul fusese acceptat de colectiviști. Generalul Ipătescu, comandantul Armatei fusese înștiințat despre posibilele tulburări pe străzile orașului. Iar în oraș, colectiviștii răspândiseră zvonul că „alegerile se falsifică și că fostul primar Hasnaș se va alege din nou”. „Trebuie ca să vie cineva în Botoșani ca să se înțeleagă câtă ură și nemulțumiri neîmpăcate și-a grămădit fostul consiliu comunal în contra sa, ca să priceapă exasperarea care a cuprins orașul la această veste”, scria reporterul ziarului „Epoca”, C.G. Costa-Floru. Grație lui N. Boldur Epureanu, mulțimea ar fi fost liniștită și au fost evitate vărsările de sânge (nr. 289 din 10 noiembrie 1886, p. 1).
Iar în partida învingătoare lucrurile s-ar fi întâmplat așa:
„D. general Pilat s’a pus, mai întâi, charité bien ordonnée commence par soi-méme, senator pe D-sa.
A mai pus senator pe nepotul său de soră, d. Ion Arapu;
și, pe urmă, deputat pe cumnatul său, d. Theodor Pisoski;
și încă, deputat pe celălalt cumnat al său, d. Gheorghe Hasnaș;
și tot deputat pe nepotul d-lui Hasnaș, d. Panaite Gheorghiade;
și pe propriul său nepot de frate, Ioan Pilat;
primar de Botoșani a pus pe cumnatul său, d. Gheorghie Hasnaș;
și președinte de tribunal pe vărul său, d. Christea Pilat” („Epoca”, nr. 200, 11 noiembrie 1886, p. 1).
În fine, primarul Hasnaș a fost confirmat în funcție. Indiferent însă de adevărul despre alegerile din 1886, situația era pe punctul de a se repeta în 1888.
Vom cita de data aceasta din „Vocea Botoșanilor”, în al cărui redactor, Scipione Bădescu, primarul Hasnaș își găsise omul, care îi va pregăti o „șicană” peste cea a lui Lupu Zarafu:
„Domnul Gh. Hasnaş, primarele, văzând rezultatul colegiului II-lea, în urma celui dintâi, convins că terenul îi scapă, declară la Iby că de acum își încheie cariera sa politică, se va retrage cu totul în viaţa privată.
E şi timpul, îi răspunde unul dintre auditori, Sofiano s’a gândit şi la noi. Eu ca şchiop şi d-ta ca bătrân infirm, îndeplinim tocmai condițiunile cerute prin testament de a putea fi primiți în ospiciul ce se va înființa.
Un hohot de râs a izbucnit de la toți acei ce auzise acest răspuns; cu toţii înțeleseră că o retragere mai nemerită pentru bătrânul ce încurcă lumea, nu putea fi mai bine aleasă. De aceea şi bătrânul primare rămase înmărmurit, el nu mai putu nimic riposte” (reprodus după: „Lupta”, nr. 459, 30 ianuarie 1888, p. 2).
S-ar fi retras însă primarul de la primărie pe alt motiv: Hasnaș primise o pensie viajeră, reversibilă soției sale, în schimbul promisiunii de a se retrage din postul de primar.
În mai fostul primar și senator Gheorghe Hasnaș a fost decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de ofițer. Aceasta însă nu-l va opri pe Scipione Bădescu de a face denunțuri despre abuzurile primarului, la care Hasnaș va răspunde prin scrisori deschise, publicate în „Voința Națională”. În răspuns, Scipione Bădescu credem, va face din Hasnaș un primar-poet, publicând în „Epoca” un text – „Scrisoare deschisă adresată d-nului Aristidis Anastasadis, fost primar al Severinului și actualmente primar acasă” –, semnându-l „Hasnaș, fost primar al Botoșanilor” și datându-l „1888, mai 25”, din care reproducem un fragment:
„Eu nu te acuz, amice, școala noastră e așa:
Să furăm de ori și unde, și-n mormânt de vom putea.
Eu, un geam al primărie, spart de niște haimanale,
L-am plătit cu 10 galbeni, în timpuri electorale.
Ba ca apogeu la toate, că bugetul tot l-am stors,
Am primit ca bun primar și Serviciul credincios” („Epoca”, nr. 756, 29 mai 1988, p. 3).
Astăzi, poetul Scipione Bădescu și primarul Gheorghe Hasnaș își au locul de veci mai aproape decât ar fi crezut vreodată, în cimitirul Eternitatea din Botoșani.
„Marele patriot”, „veteranul” Gheorghe Hasnaș a încetat din viață într-o zi de sâmbătă, pe 10 martie 1890, la orele 2 p. m. „Țara întreagă pierde într-însul pe unul din cei mai vechi ai ei luptători, iar țara de sus pe cel mai neschimbat al ei liberal și democrat. Botoșanii pe cel mai valoros al lor cetățean! Gheorghe Hasnaș, adesea purtând sarcină și ocupând demnități din cele mai importante, ca prefect, primar, deputat, etc., lăsând după sine, urme și fapte, care fac azi față și onoare Botoșanilor”, se consemna în necrologul publicat în „Curierul Foaea Intereselor Generale” (nr. 31 din 18 martie 1890, p. 3). Înmormântarea a avut loc pe 13 martie, cortegiul pornind de la locuința defunctului, pe care am putea încerca să o identificăm (sau măcar locul ei) după un anunț din presa vremii, când era scoasă la vânzare, la cererea lui Moritz Moscovici, proprietatea debitorului Simion Băetu, care se învecina: „partea despre miază-zi cu str. numită Pelineşti, despre miază-noapte cu strada Suliţa, despre răsărit cu imobilele clironomilor def. Gheorghe Hasnaş, foste a lui Nahman Fichman şi despre apus cu imobilele D-lor I. Jormescu şi Ştefan Grigoriu” („Gazeta de Iassi” nr. 53, 7 mai 1897, p. 5).
În 1890, „Voința națională”, cu trimitere la „Gazeta Dorohoiului” anunța inițiativa de a se ridica, la Botoșani, un bust în memoria lui Gheorghe Hasnaș (nr. 1678, 1 mai 1890, p. 2), cel care formează, în ianuarie 1884, la Botoșani, „Partida liberal-națională”, fiind primul ei președinte.
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul național de Studii „Mihai Eminescu”
