Echipa parlamentară a județului formată din cei nouă aleși, n-a rupt nici în această legislatură gura târgului, cum se spune. Bine, nu toți parlamentarii au stat în ștampila botoșănenilor, doi dintre ei (Gheorghe Pâclișan și Alexandrin Moiseev) fiind rezultatul unei legi ciudate de redistribuire. Faptul că cei doi deja se dau în altă barcă, mai aproape de timona puterii, ne arată pentru a „n”-a oară dimensiunile preacurviei din politică. Revenind la activitatea parlamentară, constatăm că, la fel ca oricând în istoria postdecembristă, omul de rând nu a văzut și nu a simțit ceva concret, ceva util care să fie izvorât din puțul gândirii vreunui parlamentar. Dintr-o succintă trecere în revistă a activității celor nouă parlamentari botoșăneni se pot trage niște concluzii care de altfel nu schimbă cu absolut nimic percepția oamenilor vizavi de politicienii de top. Dar haideți să-i luăm pe rând la puricat. Despre „veteranii” Doina Federovici și Marius Budăi nu prea am ce spune, ei nefiind absolut deloc niște enigme printre botoșăneni. Cei doi lideri pesediști sunt așadar, arhicunoscuți și știuți cu toate bunele și relele lor, de către orice cetățean al județului care s-a mai încumetat din când în când să părăsească TikTok-ul în dauna vreunei publicații locale. Elisabeta Lipă, „suceveanca” noastră, fantastica sportivă cu uluitoare rezultate în canotaj, intrase în politică pe cai mari, pardon, pe bărci mari. Numai că în Parlament a afișat o liniște atât de suspectă de parcă se afla dis de dimineață la pescuit pe malul iazului Dracșani! N-am mai văzut la ea nici sprint, nici vâslit contra curentului, ci doar o plutire molcomă la remorca partidului. Sau…la pupa ambarcațiunii, ca să fiu mai aproape de profilul legendarei sportive. Cum s-ar spune, o legendă pe apă, o anonimă la pupitru. Ovidiu Jitaru e exemplul perfect al discreției ridicate la rang de politică. Dacă i-ai întreba pe botoșăneni cine e și ce face, majoritatea ar ridica din umeri. A reușit să nu supere pe nimeni, dar nici să ajute pe cineva. Adică un fel de „prezență absentă”. Eduard Mititelu venise cu entuziasmul „tinerei generații”, dar s-a stins repede ca o lampă secată de gaz lampant. În loc să forțeze intrarea în liga mare a legiuitorilor, a rămas la nivelul promisiunilor timide și al intervențiilor care nu lasă nicio urmă. O promisiune de schimbare care s-a evaporat înainte să apuce să prindă viață. Cătălin Silegeanu, cu CV de antreprenor, părea că va aduce un suflu pragmatic deși, ne obișnuise cumva cu arivismul său. În realitate, a rămas la nivel de postări pe Facebook și declarații de presă. În afaceri o fi poate eficient, dar în Parlament n-a demonstrat nimic. Între a face profit și a face legi e o diferență cât între un birou de firmă și sala de plen. Ariadna Cârligeanu s-a remarcat prin prezența constantă în comunicatele oficiale, dar nu și prin inițiative palpabile. Activitatea sa seamănă cu o reclamă politică difuzată la infinit: multe cuvinte, zero conținut. Pentru botoșăneni, efectele muncii sale sunt la fel de vizibile ca semnalul telefonului în zonele fără acoperire. Dacă întrebi botoșănenii despre ea, cu siguranță vor aminti de gloanțele care au făcut-o cunoscută în toată țara. Gheorghe Pâclișan, deși nu e vreun veteran anchilozat în scaunul de parlamentar, s-a așezat și el prea comod în ritmul de plutire al Camerei. E prezent în peisaj asemenea unui șofer de tir care, pe o autostradă dreaptă, a pus mastodontul pe pilot automat și ascultă manele sau glume deșucheate pe TikTok. Alexandrin Moiseev, trecut drept „speranță a noii generații”, s-a pierdut în peisajul gri al majorității. Nici idei reformatoare, nici inițiative bătătoare la ochi, doar un vot disciplinat și o prezență de care îți aduci aminte abia când citești lista parlamentarilor. E ca o fotografie mișcată: există, dar nu se distinge. În concluzie, cei nouă parlamentari botoșăneni seamănă cu o orchestră care are în dotare instrumente scumpe, dar nimeni nu știe partitura. Cum s-ar spune, mult zgomot de fond, pe fond de muzică lipsă! Iar botoșănenii adică publicul plătitor de bilete prin taxe și impozite, rămân să asculte aceeași simfonie a promisiunilor deșarte. La viitoarele alegeri, poate că cetățenii județului vor face și ei o „redistribuire” adevărată: îi vor trimite pe actualii aleși înapoi la ocupațiile de bază și vor căuta oameni care să știe că parlamentarul nu e un simplu figurant de platou, ci un angajat al poporului. Dacă unii sunt buni la pozat, să rămână pe Facebook. Dacă alții sunt pricepuți la povești, să se apuce de scris romane. Așa ar fi normal, numai că, ori cu meseriile propuse ori cu ale lor rezultate din acte, nu vor câștiga bani nici cât pentru sare la scrumbie, ca să reamintesc aici o vorbă de duh românească. Până atunci însă, botoșănenii rămân cu nouă parlamentari în acte și aproape zero realizări în fapt. Nouă nume mari pe afișe, pentru un județ care se chinuie de zeci de ani să treacă clasa. Nu, nu clasa politică! Aia e deja repetentă la fiecare patru ani și mă miră că tot nu a fost exmatriculată…
