De la depresie la obezitate, conceptul de „nepotrivire evolutivă” poate încuraja autocompasiunea și poate arăta calea către o existență mai împlinită. Jurnaliștii de la The Guardian au stat de vorbă cu psihoterapeutul Alex Curmi despre asta.
Unul dintre aspectele fascinante ale muncii de psihoterapeut este oportunitatea de a observa cât de multe dintre problemele noastre implică faptul că ne punem singuri piedici. Dificultățile cu care ne confruntăm sunt adesea rezultatul autosabotajului, iar gestionarea lor presupune adesea să ne luptăm cu propriile impulsuri, încercând să nu cedăm fiecărei porniri. Desigur, asta este mai ușor de spus decât de făcut. Să slăbești și să îți menții greutatea, să reușești să ieși din datorii, să găsești o muncă plină de sens, să menții relații fericite și de lungă durată: toate cer amânarea dorințelor imediate în slujba unui obiectiv pe termen mai lung.
Amânarea gratificării, cum este numită, a fost o tactică utilă de-a lungul veacurilor. Dar, la un moment dat, devine legitim să ne întrebăm: de ce atât de multe aspecte ale vieții moderne par să presupună că înotăm împotriva curentului? De ce faptul de a ne urma instinctele pare adesea să ne aducă atâtea necazuri?
Una dintre ideile centrale din domeniul psihologiei evoluționiste este cea de „nepotrivire evolutivă”. Spus simplu, am evoluat într-un mediu foarte diferit de cel în care ne aflăm acum. Drept urmare, creierul, corpul și instinctele noastre se potrivesc destul de prost cu împrejurările actuale.
Cât de mult contează asta, de fapt? Nu este oare capacitatea speciei noastre de a se adapta la schimbări un semn distinctiv al faptului de a fi om? Da și nu. Da, avem o abilitate remarcabilă de a face față unor probleme noi, de a colabora pentru a găsi soluții și de a crea tehnologie care să ne ajute să le punem în practică. În același timp însă, antropologii estimează că genetica și anatomia umană au rămas în mare parte neschimbate de aproximativ 100.000 de ani. Atunci trăiam în mici triburi nomade de vânători-culegători, agricultura apărând abia acum 10.000 de ani, iar civilizațiile acum 5.000 de ani.
Pentru aproape toți dintre noi, habitatul uman contemporan nu este cel pentru care am fost „construiți”. Adaptările genetice (care pot dura zeci de mii de ani) cu greu ar putea ține pasul cu trecerea la viața urbană, ca să nu mai vorbim de schimbările tehnologice și culturale, ce pot avea efecte dramatice chiar în decursul unei singure vieți. Așadar, care au fost consecințele?
Poate cel mai evident impact s-a produs asupra siluetei noastre. Instinctul de a mânca în exces alimente bogate în sare, grăsimi și zahăr i-a ajutat pe oameni să supraviețuiască în cea mai mare parte a istoriei, când următoarea masă nu era niciodată garantată.
Acum trăim într-o lume în care caloriile sunt ieftine, iar oamenii de știință își dedică întreaga carieră producerii unor alimente „hiper-delicioase” – adică mult mai atrăgătoare decât orice aliment întâlnit în natură. Aceste gustări artificiale perturbă capacitatea organismului de a-și regla apetitul, făcând extrem de greu să te oprești la un singur chips sau un singur biscuit. Obezitatea, odinioară rară, a depășit în prezent malnutriția ca principală problemă de sănătate publică legată de alimentație în multe părți ale lumii.
Domeniul întâlnirilor (și al împerecherii) s-a schimbat, de asemenea, dincolo de orice recunoaștere. O puternică dorință de a găsi partenerul sexual potrivit era indispensabilă atunci când ne adunam în triburi de aproximativ 150 de persoane, confruntându-ne cu o lume nemiloasă. Însă, pe atunci, numărul potențialilor parteneri era redus. Acum avem dispozitive care ne conectează la mii și mii dintre ei. Drept urmare, procesul devine adesea prelungit și copleșitor – o etapă a vieții marcată de paralizia alegerii, comportamente dureroase precum dispariția fără explicații („ghosting”) și anxietatea constantă că adevăratul nostru suflet pereche se află la doar un click distanță.
Creșterea ratelor de depresie și a altor probleme de sănătate mintală poate fi privită și prin prisma nepotrivirii evolutive. Viața de vânător-culegător presupunea companie constantă, muncă practică ce aducea recompense imediate (precum găsirea hranei sau construirea unui adăpost) și comunități bogate în tradiții, ritualuri și sens spiritual.
Tehnologia modernă face acum ca majoritatea acestor lucruri să fie opționale, nu esențiale. Drept consecință, mulți dintre noi duc o viață deconectată de ceilalți, lipsită de muncă împlinitoare și de sens. Văzut astfel, tonusul scăzut nu este rezultatul unui „creier defect”, ci un semnal că ne lipsesc aspecte importante ale experienței umane.
Pentru a compensa aceste goluri, unii dintre noi apelează din nou la tehnologie. În același fel în care alimentele hiper-delicioase exploatează apetențele noastre străvechi, instrumentele bazate pe inteligență artificială, precum ChatGPT și Replika, au început să exploateze dorința noastră profundă de sens, precum și nevoia de conexiune socială și romantică. Chiar și companiile de AI au fost surprinse de măsura în care oamenii ajung să se atașeze emoțional de produsele lor. Mai mult, apar rapoarte conform cărora chatboturile pot alimenta iluziile și gândirea paranoică a persoanelor vulnerabile la psihoză.
Toate acestea nu înseamnă că drumul corect pentru umanitate ar fi o întoarcere în trecutul îndepărtat. Vânătorii-culegători nu trăiau într-o armonie utopică precum Na’vi din Avatar. Există o explicație puternică pentru multe dintre dificultățile noastre fizice și psihice actuale: lumea s-a dezvoltat într-un ritm pe care biologia noastră nu a putut să-l urmeze. Dacă nu ții cont de asta atunci când îți analizezi propria viață, așteptându-te să funcționezi ca o mașină perfect optimizată, riști să deschizi ușa autocriticii și resentimentului. Frustrarea că nu poți slăbi, golul unei slujbe pe care ți s-a spus mereu că ar trebui să o dorești, singurătatea din marile orașe – toate pot părea eșecuri personale.
În schimb, înțelegerea vieții pentru care am evoluat ne permite să ne privim problemele cu mai multă claritate și autocompasiune și ne poate îndruma către decizii mai bune, mai bine informate.
În loc să ne mustrăm pentru că nu ne putem controla impulsurile, le putem privi prin prisma nepotrivirii și putem începe să ne gândim la soluții utile. Unele dintre ele sunt simple, precum a nu ține junk food în casă, a șterge aplicațiile de social media sau a limita timpul petrecut în fața ecranelor.
Altele sunt mai complexe și cer un pas înapoi pentru a privi imaginea de ansamblu. Comunitatea, rezolvarea colaborativă a problemelor, ritualul și sensul sunt ingrediente vitale pentru o viață împlinită și vor rămâne astfel, indiferent de tehnologia pe care o vom inventa sau de tendințele culturale care vor apărea.
A reflecta asupra modului în care putem integra aceste lucruri în viața noastră, astfel încât să facă parte din însăși țesătura ei, nu să fie doar opțiuni suplimentare, poate fi un exercițiu cu adevărat transformator. Nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu noi – ci pentru că trăim vremuri ciudate.
Articolul original poate fi citit AICI.
