„Coaliția de guvernare” arată ca o căsnicie aranjată între două familii care se urăsc dar nu-și permit divorțul. PSD și PNL trăiesc împreună de frica prăbușirii electorale, își împart casa guvernării, dar dorm în camere separate și se spionează prin gaura cheii. Ceea ce a pornit ca armistițiu tactic a devenit o conviețuire forțată, presărată cu șicane. Orice tentativă de redresare din partea vreunuia dintre parteneri se termină cu aruncatul hainelor murdare pe geam, în văzul lumii, așa cum a pățit Corlățean, a cărui tentativă de a reforma PSD a sfârșit jalnic.
Ultima ședință de guvern a fost simptomatică. Marcel Ciolacu, vizibil iritat, a reproșat liberalilor „lipsa de coordonare” în aplicarea măsurilor economice, iar Nicolae Ciucă, cu sobrietatea lui de ofițer, a răspuns sec: „Nu putem lua decizii pe genunchi doar ca să dați bine la televizor”. Scena ar fi amuzantă dacă nu ar fi tragică – pentru că în spatele acestei replici se ascunde realitatea crudă: guvernul funcționează din inerție, dar alimentat copios și cu frică.
Sondajele recente, citate de Europa Liberă și Politico, arată un tablou neliniștitor: AUR crește constant, în timp ce PNL scade iar PSD abia se menține cumva la aceeași cotă scăzută. Electoratul obosit de compromisuri, corupție și improvizație caută altceva – chiar dacă acel „altceva” înseamnă populism, anti-europenism și o furie colectivă fără direcție.
În acest context, cei doi parteneri au trecut direct la șantaj reciproc, menționând eventuale alegeri anticipate. PSD le flutură liberalilor perspectiva unui scrutin care i-ar ruina, iar PNL răspunde cu amenințarea retragerii din coaliție și formării unui guvern minoritar. Totul, însă, e teatru: nimeni nu are curajul să apese butonul roșu.
Între timp, România reală arde – la propriu. Explozia de pe Calea Rahovei, care a ucis trei oameni și a rănit peste zece, a expus din nou butaforia oficială: sigilii rupte, autorități care dorm, companii de utilități care mimează controlul. Reuters și Euronews au relatat despre „un sistem de siguranță publică în colaps administrativ”. Ce s-a petrecut în București ilustrează fidel imaginea întregii țări, în care mai toată lumea se preface că respectă reguli.
Mai grav decât haosul administrativ este banalizarea furtului. OLAF și EPPO au descoperit fraude de milioane de euro în proiecte finanțate din fonduri europene – contracte fictive, documente false, bani trimiși în paradisuri fiscale. În Delta Dunării, o parte din fondurile pentru dezvoltare au fost deturnate; la Politehnica din Timișoara, angajați au falsificat documente Erasmus; în București, achizițiile IT și militare sunt „confidențiale”. Nimeni nu pățit, încă, nimic.
Raportul GRECO confirmă că România a implementat doa r două din cele 26 de recomandări anticorupție privind executivul și forțele de ordine. OECD spune același lucru: regulile de integritate sunt perfecte pe hârtie, dar aplicate în proporție de 30%. În acest climat, orice tentativă de reformă devine caricaturală. Se vorbește despre „digitalizarea statului” în timp ce serverele publice cad la un click; despre „investiții istorice”, dar ele se topesc în contracte cu dedicație, în licitații fără competiție și în consilieri de partid cu salarii de CEO.
Iar oamenii simt asta. Când facturile se dublează peste noapte, când un bloc sare în aer, când se fură fonduri în toate domeniile iar guvernul dă comunicate despre „stabilitate macroeconomică”, coeziunea socială cedează. Se rupe nu doar încrederea, ci și fibra de sens. În spatele colaborării aparente dintre PSD și PNL se întrezărește furtuna. Un amalgam de tensiuni economice, sociale și morale crește asemenea unui vortex. Țara e prinsă între gazul care explodează în cartiere, banii care dispar în hârtii și politicienii care își citesc replicile dintr-un scenariu scris de Bruxelles, dar jucat prost, provincial. Cu un președinte abulic și servicii secrete care au ajuns să se bată între ele în văzul lumii, vom avea cât de curând o nouă criză politică și, implicit, adâncirea celei economice.
