„La mine venise un proprietar mare din Dorohoi și Botoșani, care de demult a fost totdeauna în capul mișcării naționale liberale din Moldova și-mi zicea: «M-am speriat. Văd că e o mișcare contra noastră. Fac apel la d-ta, dle Brătiene, a spune cine a dobândit toate acestea?! Și acuma văd că se cere să fim desființați și tratați ca niște inamici? Dar în folosul cui va fi această dezbinare între noi și țărani? În favoarea românismului și a statului român sau în favoarea străinismului? Aplaudați memoria bărbatului care a zis aceste cuvinte”, în acest fel își începea discursul I.C. Brătianu pe 18 ianuarie 1885 în ședința Camerei Deputaților („Voinţa Naţională”, nr. 155, 22 ianuarie 1885, p. 1). Marele proprietar era Alexandru Văsescu, ministru de finanțe în perioada 1 martie 1867 – 4 august 1867 în guvernul lui Crețulescu. Era originar din Fălticeni, se născuse pe 20 noiembrie 1820, și este cel care a re-dat familiei și urmaților săi numele Văsescu.
Întemeietorul familiei a fost un răzeș bogat, bătrânul Văsescu, care, pe la 1650, trăia în satul Nănești pe Siret și avea patru copii: Sofronie, Neculai, Togan și Ioniță. Ioniță a avut trei feciori: Radu, Simeon și Grigoraș, vornicul satului, care a avut, la rândul său, patru urmași: Vasile, Ioan, Sandu și Petru. Istoria l-a reținut pe cel din urmă, pe Petru, care schimbase numele Văsescu pe Grigoriu, după numele tatălui său – Grigoraș. Petru a avut și el patru fii: Isachie (după numele de călugăr), Ioniță, Iordache și Costache, cu toții purtând numele Grigoriu. Ioniță Grigoriu, având protecție la Curtea domnească, a fost numit sameș la Fălticeni, primind, pe rând, rangurile de clucer, căminar, spătar (cei doi fii ai săi vor ajunge și ei: Dimitrie – serdar, iar Alexandru – căminar). S-a căsătorit cu Zoița Mănescu și a avut cinci copii: Catinca (măritată cu banul Iancu Borș), Profira (măritată cu Alecu Stamati), Alecu, Dimitrie și Ruxanda (măritată cu Matei Gane – părinții lui Nicolae Gane). Căminarul s-a îngrijit de studiile băieților, trimițându-i la Paris, unde au urmat dreptul (Alexandru – între anii 1840-1842). Revenind în țară, fiii lui Ioniță Grigoriu au intrat în magistratură, mai întâi, la Fălticeni, apoi stabilindu-se, într-un final: Dimitrie – la Iași, iar Alecu (Alexandru) – la Botoșani.
De altfel, Alexandru venea, într-un fel, pe urmele fratelui său, Dimitrie: era numit pe 27 februarie 1846 membru al judecătoriei Suceava, în locul fratelui său, care devenise președinte al Judecătoriei Iași; pe 9 noiembrie 1848, demisiona și era numit, pe 25 septembrie 1850, președinte la Judecătoria Neamț; pe 8 iunie 1851 – președinte al Judecătoriei Iași, în locul fratelui său, care demisionase; pe 1 iunie 1853, era recunoscut avocat „în pricini de judecăți civile”.
Stabilit la Botoșani, Alexandru se căsătorește cu Maria Baltă (fiica lui Gheorghe Baltă – fiul lui Vasile Baltă, căsătorit cu mătușa lui Năstase Botez – și a Anei Pisoski).
În 1859, când se înființează Comisia Centrală din Focșani pentru întocmirea proiectelor de legi de interes comun pentru Principate (formată din 8 moldoveni și 8 munteni), din ea făcea parte și Alexandru Grigoriu. În această postură, într-o ședință publică în care se dezbătea chiar proiectul de Constituție, Alexandru Grigoriu își descoperă și o rudă, și numele. În acea ședință, observând că un călugăr din asistență îl privea deosebit de insistent, i se adresă acestuia. Dialogul fusese cam aceasta:
„- Nu vă supărați că vă întreb: cum vă cheamă pe d-voastră?
- Alecu Grigoriu.
- De unde sunteți d-voastră?
- Din Fălticeni.
- Și părinții d-voastră tot din Fălticeni sunt?
- Nu, tatăl meu este din Nănești, de aici din apropiere de Focșani. (…)
- Cucoane, nu vă supărați, dar dacă sunteți de locul d-voastră din Nănești, apoi familia d-voastră se cheamă Văsescu, nu Grigoriu. Eu am bănuit că sunteți de ai noștri; semănați cu Văseștii din Nănești. Sunt și eu Văsescu”.
Acest călugăr era, probabil, monahul Isachie, fratele lui Ioniță Grigoriu (Văsescu), unchiul lui Alexandru Grigoriu. După cercetările întreprinse, Alexandru Grigoriu reia numele vechi al familiei – Văsescu –, convingându-i să facă același lucru pe fratele său, Dimitrie, și pe verii: Iorgu Văsescu (1826-1916), fiul lui Iordache, și Alecu și Nicu, fiii lui Costache (după: A. Gorovei, Contribuții la istoria literară, în: „Memoriile secțiunii literare”. Seria III, Tomul VI, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statutului, Imprimeria Națioanlă, 1932-1934, p. 19-22). Întâmplarea era povestită de unul dintre fiii lui Alexandru Văsescu – George A. Văsescu, general, prefect și deputat, șef al organizației dorohoiene a partidului național-liberal.
Cel de-al doilea fiu al lui Alexandru și al Mariei Baltă a fost Ilie (1858–1916). A fost șef al partidului conservator la Botoșani, loial junimiștilor și după ruptura produsă la centru (în februarie 1908), oferind saloanele casei sale pentru întrunirea partidului și fiind ales președinte (avându-i vice-președinți pe Ioan Goilav și Ștefan Gane, iar membri – pe N. Boldur-Epureanu, Mănăstireanu, Ioan Lieu, Ioan Buzdugan, I. I. Ciolacu, Gh. Periețanu, C. Zamfirescu, V. Pallade, Em. Chr. Mane, Artur Rosseti, Ioan Miclescu). A rămas loial partidului și după ce și-a dat demisia în decembrie 1908.
Ilie Văsescu a fost ales deputat în mai multe rânduri și primar al Botoșanilor (activând, mai întâi, în mai 1899, în comisia interimară – ca președinte, după dizolvarea consiliului; iar din iunie, primar ales) – dintre realizările sale pe această funcție fiind amintită asigurarea cu apă potabilă a orașului. A fost prefect în anul revoluției de la 1907, refuzând să implice armata și fiind, ca urmare, demis. Ca prefect, a pus și piatra de temelie a palatului de justiție Botoșani.
A încetat din viață pe 1 aprilie 1916, într-un spital din Berlin, unde se internase pentru o intervenție chirurgicală. A fost înmormântat în cripta familiei din Cervicești pe 13 aprilie. Dăruise Cerviceștilor – moșia aparținuse familiei prin tatăl său, Alexandru Văsescu – o casă cu locul ei pentru a servi ca local de școală.
Cu doi ani mai devreme, în 1914, în aceeași criptă fusese înmormântată Maria Baltă-Văsescu, care îi supraviețuise soțului său, Alexandru, cu 30 de ani. Anunțul morții ei era publicat în „Universul” (nr. 343, 14 decembrie 1914, p. 3):
„George A. Văsescu, Ilie A. Văsescu, Viorica și Ion Agarici cu copiii, Marietta și Alexandru G. Văsescu, Elene și sublocotenent Petru I. Văsescu au durerea a vă face cunoscut pierderea scumpei lor mamă, bunică și străbunică, Maria A. Văsescu, încetată din viață în ziua de 8 Decembrie; înmormântarea a avut loc la 10 Decembrie, la Cervicești, jud. Botoșani”.
Elene și Petru erau copiii lui Ilie Văsescu, iar Viorica, Marietta și Alexandru – ai lui George.
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
