Dacă e să luăm în seamă sensul cuvântului „frustrat” atunci de bună seamă trebuie să mergem la DEX care spune așa: respectivul cuvânt este un „adjectiv, derivat din substantivul “frustrare”, și descrie o stare de nemulțumire, supărare sau suferință psihică. Aceasta apare atunci când o persoană se simte privată de ceva la care consideră că are dreptul. Poate fi cauzată de imposibilitatea de a-și atinge un scop, de a-și satisface o dorință sau de a îndeplini o așteptare”. Constatăm în ultima vreme o înmulțire exponențială a frustraților, cauzele principale nefiind împerecherile…iepurești ci cu totul altele. Dintre toate aceste cauze, două sunt preponderente: rețelele sociale și politica! Prima, adică rețele de socializare în frunte cu TikTok, FaceBook, Instagram, au condus la o reevaluare a individului care, având acces la niscaiva informații de care a fugit ca dracul de tămâie în școală și aflând niște lucruri simplu și ușor fără să transpire răsfoind o carte, au indus în mintea subiectului un ciudat declic! El este de fapt mult mai deștept, mai inteligent și mai aplicat decât l-au apreciat familia, prietenii, colegii de muncă, societatea, adică. Această revelație a condus automat la ideea că el a fost apreciat după o scară a valorilor cu fușteii rupți, locul lui fiind clar, mult mai sus decât l-au văzut cei din jur. Această…răsturnare de situație produsă în mintea frustratului a condus și conduce în mod automat la o reevaluare a lumii din jur. Astfel, nimic din ce fusese până acum nu mai este valabil. El, frustratul, deja știe de toate. Și economie și finanțe și politică și administrație. Bineînțeles că tot eșafodajul acesta al „vastelor” lui cunoștințe cade ca un castel din cărți de joc dacă se merge la substanță. Adică acolo unde subiectul nostru este mai găunos decât cioata de arin tăiată în urmă cu mulți ani de pe malul apei! La suprafață, da, frustratul se prezintă bine: vine cu argumentele lui întărite de când frecventează TikTok-ul precum cimentul turnat. Numai că lipsa unei armături (citește educație, cultură generală, realism sau pur și simplu o experiență vastă a vieții) face ca la orice șoc edificiul să crape în bucățele. Spuneam așadar că după rețele, a doua cauză principală care face dintr-un om normal un frustrat, este politica. Ei, aici treaba capătă alte dimensiuni. Mai ales că prezintă niște particularități care îi vin mănușă frustratului. Politica e de vină, sistemul, guvernul, anumiți factori de decizie, miniștri, parlamentari, directori, pentru că individul nu s-a dezvoltat și nu a evoluat în carieră, în societate. Toți, toți care împărtășesc alte viziuni politice, toți sunt vinovați de chixul care s-a aciuat în cariera și viața lui! El, nu! El a fost o super valoare, un diamant neșlefuit, un geniu neînțeles care de-abia acum, în pragul sau după pragul pensiei a realizat pe ce treaptă superioară a evoluției ar fi trebuit să-și afle locul și rostul! Și odată instalat acest concept de preaplin personal, nici cu picamerul nu mai poate fi dihocat. Nici un argument, oricât de solid ar fi, dacă vine din zona celor care nu-i împărtășesc convingerile nu are nicio însemnătate pentru el. Singura probabilitate de a a-și schimba optica poate veni doar din partea „idolilor” politici care i-au băgat în cap ideile ce-i susțin frustrarea. Ceilalți, mai ales opozanții, nu pot înainta nici cea mai mică obiecție sau părere întrucât, sunt din start tratați ca fiind cauze ale eșecului lor în viață. Și uite-așa, încet-încet, frustrarea se metamorfozează din nemulțumire sau supărare în suferință psihică. Ba chiar și fizică întrucât starea aceasta de disconfort poate duce la anomalii la bibilică și nu numai. Și de aici, dragii mei, începe adevărata tragedie: frustratul, odată cocoțat pe soclul propriei imaginații, devine nu doar infailibil, ci și periculos. Nu pentru ceilalți — deși și aceștia au de suferit — ci mai ales pentru el însuși. Căci nimic nu e mai trist decât un om care se crede profund, dar gândește superficial, care își ia drept busolă propriile iluzii și se miră că ajunge mereu în același hățiș. În zadar îl contrazici, în zadar îi explici: pentru el, realitatea e un fel de decor care trebuie adaptat la filmul din capul lui. Și, în mod paradoxal, cu cât e mai ignorant, cu atât devine mai sigur pe el. Frustratul modern are și o armă redutabilă: tastatura! De acolo, din spatele ecranului, trage în tot ce mișcă. Este expert în geopolitică, nutriție, fotbal, medicină, drept constituțional și, desigur, în viața altora. Iar când se plictisește de toate, dă verdictul suprem: „toți sunt proști, numai eu gândesc corect!”. Așa se naște o specie nouă – Homo Frustratus Digitalis – care trăiește din like-uri, se hrănește cu resentimente și moare, lent, de propriul ego. Iar până va înțelege că lumea nu se învârte în jurul frustrării sale, dacă va înțelege, ea va continua să se rotească… dar fără el ca personaj cât de cât semnificativ…
