Est-europenii au migrat în număr mare pentru a avea grijă de bătrânii și bolnavii Italiei. Apoi au început să se îmbolnăvească, de o afecțiune denumită „sindromul Italia”, relatează jurnaliștii de la The New York Times.
Cele două femei care au ajuns la clinica din Ucraina erau „cumva diferite de toți ceilalți pacienți”, își amintește psihiatrul Andriy Kiselyov. Ele sufereau de o formă de depresie care nu răspundea la tratamentele tradiționale. Femeile aveau încă un lucru în comun: amândouă se întorceau din Italia, unde lucraseră ca îngrijitoare.
Curând, el a început să observe că și alte persoane întoarse din Italia prezentau simptome similare. Împreună cu colegul său au început să se refere neoficial la această stare de rău drept „sindromul Italia”.
Se întâmpla acum 20 de ani, în perioada de după prăbușirea Uniunii Sovietice, când, nevoite să-și întrețină familiile, multe femei din Europa de Est au emigrat în Italia pentru a răspunde cererii tot mai mari de îngrijire a vârstnicilor.
În deceniile care au urmat, medici din întreaga Europă de Est au preluat termenul — nu ca pe un diagnostic științific sau medical, ci ca pe o formulare colocvială pentru a descrie suferința psihologică a îngrijitoarelor.
Termenul este acum bine cunoscut atât organizațiilor care reprezintă angajatorii îngrijitoarelor, cât și femeilor care își șoptesc între ele despre insomniile, suferința și depresia pe care le simt după ani petrecuți departe de familiile lor, având grijă de persoane în vârstă, adesea cu dizabilități, în străinătate — aproape în izolare alături de acestea.
„Faptul că un astfel de sindrom poartă numele țării în care am crescut îmi dă fiori”, a spus Maria Grazia Vergari, psiholog italian care s-a concentrat asupra lucrătoarelor străine din domeniul îngrijirii.
Suferința acestor femei este un cost ascuns al migrației pentru muncă, devenită tot mai esențială în Italia — țara cu cea mai îmbătrânită populație, în medie, din Uniunea Europeană — și, totodată, o sursă vitală de venit pentru mulți imigranți.
Deși suferința a fost asociată inițial cu numele Italiei, munca de îngrijire prestată de migranți este un fenomen global: mii de lucrători din Republica Moldova, Ucraina și România, dar și din Peru sau Filipine, au grijă de vârstnici în mare parte din Europa de Vest.
Nu toate lucrătoarele se întorc acasă afectate. Totuși, sindromul s-a răspândit în Europa nu doar geografic, ci și generațional. Medicii spun că diagnostichează probleme de sănătate mintală și comportamentale și la copiii care au rămas acasă în timp ce mamele lor erau plecate.
Există acum și un „sindrom post-Italia”, afirmă dr. Cristina Elena Dobre, directoarea Institutului de Psihiatrie Socola din România — țara din care provine cea mai mare parte a îngrijitoarelor din Italia.
„Ai o casă frumoasă, ai niște bani în cont”, spune dr. Dobre, „dar ai o familie complet destrămată.”
Dacă nu se schimbă ceva, „această problemă va fi perpetuată”, spune dr. Cristina Elena Dobre. „Va fi ca un bulgăre de zăpadă.”
Femeile care pleacă
Spitalul de psihiatrie Socola, un vast complex din secolul al XIX-lea, este ascuns între pădurile verzi din estul României. Ținutul din jur este presărat cu case pitorești, împodobite cu tufe de trandafiri și cireși — multe dintre ele construite cu banii trimiși acasă de valurile de femei românce plecate să muncească în străinătate.
Chiar și astăzi, un sfert dintre români trăiesc în afara României.
Printre cei care au plecat se numără și Corina Vasiloaia, acum în vârstă de 48 de ani, care s-a mutat împreună cu un cuplu de italieni în vârstă, în orașul toscan Pistoia.
După doi ani, a povestit doamna Vasiloaia într-un interviu recent, la casa ei din România, una dintre persoanele de care avea grijă a dezvoltat demență și a început să aibă crize maniacale și halucinații. „Striga și cerea să mănânce micul dejun în mijlocul nopții”, a spus doamna Vasiloaia.
Curând, nici ea nu a mai putut dormi și a început să se teamă că „va înnebuni”. Treptat, a început să audă voci. La început le-a ignorat, dar au continuat, până când, într-o zi, a fugit din casă țipând.
„Strigam către Dumnezeu: «Doamne, ajută-mă, vino și scoate-mă de aici!»”
Doamna Vasiloaia a fost internată mai întâi în Italia, apoi în România. Nu avea nicio afecțiune preexistentă, a spus medicul ei, dr. Raluca Modoranu, medic primar psihiatru la Socola, însă, la cinci ani după întoarcerea din Italia, încă urmează tratament medicamentos.
„Înainte să plec în Italia”, a spus ea, „eram bine.”
Medicii spitalului spun că pacienții cu sindromul Italiei au prezentat cazuri de epuizare, psihoze și tentative de suicid.
„Plângeam fără motiv”
Ministerul Sănătății din România a recunoscut existența „sindromului Italiei”, însă nu ține o evidență oficială a celor afectați, ceea ce face dificilă evaluarea amplorii fenomenului. Un purtător de cuvânt al spitalului Socola a declarat că medicii de acolo au tratat peste 900 de pacienți cu acest sindrom din 2016 încoace. Medicii de la Socola spun că unii dintre aceștia au suferit de epuizare, psihoze și au avut tentative de suicid.
Dr. Modoranu a spus că urmărește zeci de pacienți al căror sindrom a devenit cronic.
Privarea de somn se combină adesea cu alți factori tipici muncii de îngrijire, explică medicii.
Îngrijitoarele care locuiesc în casele persoanelor asistate sunt așteptate să fie disponibile 24 de ore din 24, spre deosebire de asistentele din spitale sau aziluri, care au formare de specialitate, lucrează în ture și au viață privată și propriul cămin.
Spre deosebire de alți migranți, femeile care lucrează ca îngrijitoare nu își pot lua copiii cu ele. De multe ori ajung să asiste la moartea persoanelor de care s-au ocupat cu devotament total.
Deși multe femei povestesc experiențe pozitive în Italia, cu angajatori înțelegători și generoși, pentru altele greutatea muncii — care presupune curățenie, spălat, îmbrăcat și hrănit — este amplificată de faptul că sunt femei cu studii superioare, profesoare, ingineri, arhitecți.
„Aceste persoane au fost complet șterse de munca de îngrijire”, a spus dr. Vergari.
Așa a fost și în cazul Veronicăi Durughian, în vârstă de 73 de ani, medic care a plecat din Republica Moldova deoarece salariul ei era mic și adesea nu era plătit la timp.
În Italia, a lucrat pentru o femeie care suferea de Alzheimer și nu putea vorbi, apoi pentru alta care își striga părinții toată noaptea. O a treia femeie, de care a avut grijă, era permanent ostilă și îi critica fiecare gest. „Plângeam fără motiv, mă trezeam dimineața și plângeam, iar noaptea nu dormeam”, a spus ea. „M-a distrus.” I s-au prescris antidepresive, pe care a continuat să le ia timp de aproape un deceniu.
Acum, după aproximativ 20 de ani petrecuți în Italia, s-a întors în Republica Moldova și participă la programe educaționale pentru femei pensionare — multe dintre ele, la rândul lor, întoarse din Italia.
„Multe dintre noi avem acest sindrom”, a spus ea. „Multe dintre noi purtăm cicatricile lui.”
Remedii dificile
Specialiștii au descris un „sindrom al îngrijitorului” pentru cei care se ocupă de pacienți cronici, dar și un „sindrom Ulysses” — dorul dureros de casă care afectează mulți migranți.
Într-un fel, „sindromul Italia” le combină pe amândouă.
Italia a introdus unele măsuri pentru a îmbunătăți condițiile de muncă, însă reglementarea unei industrii ascunse în mare parte în interiorul gospodăriilor private rămâne dificilă. Aproape jumătate dintre lucrătorii domestici sunt încă angajați „la negru”, ceea ce îi face deosebit de vulnerabili.
Lorenzo Gasparrini, secretar general al organizației Domina — care reprezintă angajatorii lucrătorilor din domeniul îngrijirii — a cerut reduceri de taxe pentru familiile italiene, pentru ca acestea să își poată permite legalizarea angajaților, și organizează ateliere pentru pregătirea îngrijitoarelor.
„Nu le poți lua suferința”, a spus domnul Gasparrini. „Dar o poți atenua.”
Nevoia de îngrijitori nu dă semne că ar scădea. În Italia există aproximativ 1,6 milioane de lucrători casnici, majoritatea femei migrante, iar aproape jumătate dintre aceștia se ocupă de persoane în vârstă, potrivit unui studiu recent realizat de organizația Domina.
Cazurile de demență sunt, de asemenea, în creștere în Italia, însă normele culturale și economia stagnantă fac dificil pentru familii să-și ducă părinții în aziluri.
„Ar fi ca și cum l-am abandona”, a spus Marzia Meloni, 28 de ani, a cărei familie are angajată o îngrijitoare româncă cu normă întreagă, la Roma, pentru bunicul ei care suferă de Alzheimer.
Doamna Meloni a spus că familia face tot posibilul să-i ofere îngrijitoarei un salariu corect și să-i permită să petreacă o lună acasă în fiecare an. Totuși, a recunoscut: „Este o muncă epuizantă”, adăugând: „Eu nu aș putea face față să-mi las familia.”
„Sindromul post-Italia”
Acum, la o generație după valul de migrație din Europa de Est, efectele sindromului Italiei s-au extins în multe familii. Copiii femeilor care au plecat să muncească în străinătate ajung și ei în secțiile de psihiatrie.
Mihail Tamba avea doar 8 ani când mama lui a plecat din Republica Moldova în Italia, ca să lucreze ca îngrijitoare. Sperase că, la fel ca verii lui, va primi jucării și haine noi din străinătate. Când mama s-a întors, aducând un borcan de Nutella, Mihail a spus că nu a mai recunoscut-o.
A avut dificultăți să se apropie de ea, a mărturisit el. În cea mai mare parte a copilăriei, mama lui a continuat să plece și să revină din Italia, iar Mihail a locuit cu unchi, vecini, dar mai ales cu tatăl vitreg, care bea și avea izbucniri violente.
„Nu era nimeni în jur care să mă protejeze”, a spus domnul Tamba, acum în vârstă de 30 de ani. „Atunci a început depresia mea”, a adăugat el.
„A trebuit să trecem prin abandon, prin singurătate, prin toate astea doar ca să avem ce mânca”, a spus el. „Și asta e ceva foarte dureros.”
Medicii din România spun că sunt alarmați de ritmul în care tinerii crescuți fără mamele lor suferă acum de depresie, probleme de atașament, abuz de substanțe, ADHD și chiar tentative de suicid.
Loredana Balan, psiholog pentru copii din orașul Suceava, a declarat că anul trecut aproape jumătate dintre pacienții ei aveau cel puțin un părinte care lucra în străinătate, iar 15% aveau mama în Italia.
Lucia, 58 de ani, îngrijitoare din Republica Moldova, care a cerut să fie identificată doar după prenume deoarece lucrează încă pentru o familie în Verona, a povestit că după ce a ajuns în Italia, la începutul anilor 2000, fiica ei a încercat să se sinucidă la vârsta de 16 ani.
Acum, Lucia se trezește noaptea crezând că aude bătrâna de care are grijă chemând-o, doar pentru a descoperi că aceasta doarme. Însă, deși este „bolnavă de stres și singurătate”, nu se mai întoarce acasă.
„Nu mă mai așteaptă nimeni acasă”, a spus Lucia. Iar când își vede copiii, a adăugat, „sunt ca niște străini.”
Articolul original poate fi citit AICI.
