Țin să precizez de la început că titlul editorialului nu are nicio intenție de a spune ceva aiurea de tricolor; e doar o aluzie la roșul din cravata roșie cu tricolor. La comunism și metehnele acestuia, mai exact. Și la „Cravata galbenă”, filmul despre care se tot vorbește în ultima vreme, doar că nu chiar așa cum ar trebui.
Despre ce anume este vorba? Echipa de producție a filmului „Cravata Galbenă” a făcut presiuni pentru cenzurarea unei recenzii scrise de o elevă de la revista Alecart din Iași. Cică recenzia trebuia ștearsă pentru că e „o catastrofă”, dar mai apoi s-a muiat tonul și s-a cerut „doar” eliminarea finalului buclucașei recenzii pe motiv că dezvăluie deznodământul filmului și asta cică ar afecta interesul spectatorilor. Spectatori printre care intenționam să mă număr și eu, dar după manifestarea asta de comunism atroce mi-a cam trecut.
Singura persoană în măsură să-și dea cu părerea despre o carte, un film, o piesă muzicală, ceva pictură și ce se mai poate este doar consumatorul, cel care citește, vizionează, ascultă. Îți place sau nu, e o chestiune de gust și, desigur, de educație. Dar pornim de la presupunerea că cineva care citește o carte nesilit de nimeni, vizionează un film fără să fie dus cu arcanul în sala de proiecție și ascultă și altceva decât îndoielnica hodorogeală de consum cu pretenții de muzică e cineva care și-a format ceva cultură și are șansa ca pe viitor să nu urmărească doar filme cu ciomăgeală și să asculte manele și muzică populară.
Nu (mai) am de gând să vizionez filmul, dar am citit recenzia. Care e surprinzător de matură având în vedere vârsta autoarei. Da, e și copilărească pe alocuri, cam diabetică – adică e siropoasă „liniștea nu este un loc, este o persoană”, cam prea mult rezumat și prea puțină analiză, cu fraze lungi și cam redundante, dar are un ton pasional, aproape liric și demonstrează, mai presus de orice, înțelegerea corectă a mitologiei Celibidache. În concluzie, e mai mult poezie decât critică, dar are ceva valoare, impresionează emoțional.
Cu alte cuvinte, nu e chiar de aruncat la gunoi, dar uite că a produs niscaiva vâlvă. Vâlvă care nu face cinste celor cu apucături comuniste. Situația e, în esență, o coliziune între două culturi: cultura libertății intelectuale, pe de o parte, iar pe de altă parte avem cultura produsului comercial care vede în film un bun ce trebuie protejat de spoilere și imagine negativă, chiar dacă asta presupune ceva comunism, iar faptul că presiunile au venit indirect, printr-o profesoară – echipa din spatele filmului nu s-a înjosit să o contacteze pe autoarea recenziei – creează mai mult decât impresia unei rețele informale de influență care duce cu gândul la regimurile autoritare.
Mi-e cam frică să-mi imaginez ce este în capul celor care, după ce au produs cel mai scump film din istoria cinematografiei autohtone, au pus presiune pe o revistă scrisă de elevi. În Vest se scriu cronici negative despre filme de sute de milioane cu consecințe catastrofale pentru încasări, dar nimeni nu amenință criticii, cel mult încearcă să le cumpere bunăvoința – e și ăsta un mod de a investi în publicitate. La noi, în loc să bagi bani în publicitate, te înverșunezi contra unui copil care nu a scris „de rău”, ci n-a scris așa cum se dorea. Cât timp nu l-ai plătit, ci dimpotrivă, a plătit să vadă filmul, are tot dreptul la o părere personală pe care poate alege să o facă sau nu publică, asta ar trebui să înțelegem cu toții.
Cravata galbenă, roșie sau tricoloră, tot o strângere de gât rămâne. Din istoria asta ar trebui să înțelegem că elevii sunt mai liberi decât adulții tarați de reflexe comuniste, nu că o recenzie scrisă la 17 ani poate speria un colos de milioane. Nu mă așteptam ca un film despre libertatea interioară să fie asociat cu cenzura externă. E ironic, dar mai ales este trist. Nu e problema că cineva s-a speriat de rândurile scrise de un copil, ci modul în care s-a încercat „aducerea la ordine”. În editorialul următor o să vă povestesc o experiență personală din această categorie.
Îmi imaginez că, dacă Sergiu Celibidache ar mai fi printre noi, s-ar mărgini la un singur comentariu pe marginea situației: „Domnilor, înainte să pretindeți că înțelegeți muzica, încercați să înțelegeți libertatea”.
