Unele studii de genealogie au înscris în paginile lor rangul și izvoarele boieriei Saint-Georgeștilor și ale Ghergheleștilor, altele le-au evitat sau le-au omis, iar posteritatea i-a eliminat pe unii sau i-a reținut pe alții dintre descendenții acestor familii, după cum au fost timpurile și ideologiile.
Despre Gherghelești, Gheorghe Sion a scris că sunt „moldoveni vechi, mazili din ținutul Dorohoiului”, după cum își amintea că citise într-o condică a visteriei de pe la 1793, dar pe care nu o mai avea la îndemână. Ranguri boierești descendenții familiei au obținut pe la 1800, în domnia lui Constantin Ipsilanti. Costache Gherghel a ajuns paharnic, Ștefanache – căminar, apoi, primul – ban, al doilea – spătar; Enacache a fost ban, fiii lui Ștefanache – comiși (în domnia lui Calimachi); în domnia lui Mihai Vodă, Ilie Gherghel a ajuns postelnic, iar Mihalache (fiul lui Costache) – spătar (Paharnicul Constantin Sion, Arhondologia Moldovei – Amintiri și note contimporane. Cu o prefață analitică de Gh. Ghibănescu. Iași, 1892, p. 63-64). Vigurosul arbore genealogic al Ghergheleștilor, creionat de Gh. Ghibănescu, dă măsura creșterii acestei familii și a relațiilor prin care s-a legat de alte familii. Și dacă banul Ionică Gherghel nu s-a putut împăca nici cu gândul, nici cu situația că sora sa Maria a fugit după un „Cinci-Orz”, supărarea sa nu se putea manifesta și retroactiv: bunica sa – după cum ne-o arată arborele genealogic – a fost și ea „Senjorj”, adică tot Saint-Georges: se chema Safta și era căsătorită cu Șerban Gherghel. Șerban și Safta Senjorj au avut șase copii, dintre care unul, spătarul Ștefan, căsătorit cu Smaranda Murguleț, era tatăl lui Ionică, al Mariei și al altor trei Gherghelești (Gh. Ghibănescu, Surete și izvoare (Șendriceni-Dorohoi). Stdiu și documente, Vol. XIV, Huși, 1925, p. LIII).
Ioan Gherghel, „o aprigă figură de om dârj”, era proprietarul moșiei Costești, de unde și numele său Gherghel Costescu pentru a nu fi confundat cu alți Gherghelești. Trăia pe picior larg și era cunoscut pentru boii frumoși, de o mărime neobișnuită, pe care îi creștea. Din același motiv, nu lucra moșia și ținea aproape 4000 de fălci în iarbă și buruiene pentru pășunatul lor. Cu toate acestea, ținea la pământul său, iar orice încălcare a dreptului său funciar se încheia cu procese. Era, de altfel, continuu în război cu vecinii moșiei sale pentru încălcare de hotare, lărgindu-și proprietatea și pentru că, om deștept fiind, câștiga, de obicei, toate procesele.
Umblat prin lume, Ioan Gherghel ar fi cumpărat de la Constantinopol, pe unde fusese în mai multe rânduri, documente în privința moșiilor mănăstiri Popăuți, cu care avea hotar. Și, obligatoriu, pornise proces:
„S-a întâmplat însă ca la ancheta orânduită de tribunal să se găsească o piatră de hotar necunoscută de Gherghel – o piatră care întorcea dreptatea împotriva lui și în favoarea adversarilor săi.
Bătrânul care venise cam suferind din Botoșani, la descoperirea pietrei fatale, se simți rău și căzu jos strigând:
— Tâlharii mi-au pus într-adins piatra ca să mă fure.
Și de scârbă rea a căzut la pat muri curând, medicii chemați în grabă nu mai găsindu-i leacul…
Țăranii, care țineau cu preoții din Popăuți, priviră această împrejurare drept un amestec al «mâniei lui Dumnezeu»” (L. Dauș, Fețe boierești, în: „Adevěrul Literar şi Artistic”, nr. 134, 17 iunie 1923, p. 4).
De altfel, povestea hotărniciei cu mănăstirea Popăuți nu fusese nici scurtă, și nici tranșată definitiv. Pe la 1863, Smaranda Calimachi vindea, prin soțul său, Alexandru Beldiman, o parte din moșia sa lui Hristea Marinovici, impunându-se recunoașterea hotarelor de către megieși. Și cu toate că recunoștea planul acestei moșiei și a moșiei Popăuți, cu care se învecina, Ioan Gherghel, spre deosebire de Ioan Binder și egumenul mănăstirii, refuzase semnarea hotărniciei. Acestea se întâmplau în mai, iar în august, Ministerul de Interne semnala samavolniciile între moşiile Costeşti şi Popăuţi, informându-l, prin ziarul „Progresul”, pe Ioan Gherghel, care, probabil, nu se prezenta la proces, tergiversându-l, că „spre curmarea mai multor corespondenţe zadarnice, se publică terminul de 20 zile, (…) ca a doua zi după împlinirea terminului socotit de la data Foaei, nesmintit să se înfăţoşeze la faţa locului cu dovezile ce ar poseda, căci la din contra, se va cerceta pricina numai în fiinţa părții stăruitoare, fără să rămână cuvânt persoanei ce nu s-ar prezenta” („Progresul”, nr. 100, 24 august 1863, p. 2).
Anunțurile din presă ni-l arată pe Ioan Gherghel ca pe un mare procesoman, judecându-se cu vecinii, frații, nepoții, iar după decesul său procesele în jurul proprietăților pe care le deținuse au continuat cu aceeași intensitate dintr-o direcție sau alta.
Pare că și presa obosise să le urmărească, inclusiv din cauza frecventelor amânări. „Curierul Foaea Intereselor Generale” constata pe 21 decembrie 1875 (nr. 98, p. 3): „Vreo trei zile s-a ocupat Secț. II-a Curței cu cercetarea procesului dintre clironomii defunctului Ion Cherghel Costescu, cu posesorii Moșii sale Costești, pentru rezilierea contractului de arendă, și după ce a pledat din cauză dintre cei mai eminenți avocați a Baroului de Iassi și Botoșani și Curtea a deliberații vr’o 5 ore, pe când toți așteptau cu impaciență pronunțarea deciziunei de odată se pomenesc că se anunță amânarea procesului fiind paritate de voturi”.
Moșia Costești era trecută în acel an în proprietatea celor doi copii înfiați de Ionică Gherghel: Hamilcar și Matilda. Matilda, care s-a aflat mai mult peste hotare decât pe moșie, o va vinde lui Abram Fischer. Cel puțin curtea va continua să amintească de Ioan Gherghel, fiind numită „Curtea Gherghel” și în anul exproprierii prin decizia „Comisiunii de expropriere de pe lângă judecătoria ocolului rural Botoșani”. Comisia declara, pe 31 iulie 1925, „expropriat locul fostei curți Gherghel, proprietatea Abram Fischer, pentru local de școală, din satul Costești, comuna Popăuți, în întindere de 81 c. a. = 3.750 mp, megieșit cu V. Froicu, V. Corduneanu, Ion Viziri, S. Străchinariu, Mih. Babiuc și drumul, dând în schimb proprietarului Abram Fischer, suprafața de 5 ha, la locul numit Fântâna cu cumpănă dealul la Cotin, drumul Mănăstirenilor ce duce la Odăi, având în față o fântână cu cumpănă până la drumul ce desparte această porțiune de locul Movila” („Monitorul Oficial”, nr. 239, 30 octombrie 1925, p. 23)
Conacul care se afla pe moșie – se spune – ar fi fost dărâmat de țărani.
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
