Aproape sigur vă veți întreba din prima ce o fi cu acest titlu de editorial. Mai ales că din punct de vedere matematic nu are nicio noimă chiar dacă ar fi să apelăm și la noțiunile abstracte din domeniu, cum ar fi structurile algebrice. De fapt, chestiunea este extrem de simplă: în urmă cu exact cinci ani, mai precis pe data de 24 noiembrie 2020 am publicat primul articol în paginile „Monitorului de Botoșani”, ajungând astăzi la cota 565 de apariții editoriale. „Prioritățile edilului și varza” se numea acel prim editorial în care scoteam în evidență niște metehne ale politicului și anume, primordialitatea altor interese în luarea deciziilor decât cele normale, adică ale cetățenilor. De atunci, am „tocat” sute și sute de deraieri, abateri și anomalii generate de partide, slujbași ai acestora, deținători de funcții sau nu, obiectivitatea fiind principala direcție înspre care mi-am îndreptat gândurile scrise. Dacă am reușit sau nu, e altă gâscă în altă traistă cum ar spune românul. Cert este faptul că prin toate criticile mele (laudative au fost doar vreo zece materiale!) mi-am dat silința să nu jignesc, să nu manipulez, să nu mint și să fiu cât mai aproape de adevăr. Cum de regulă sunt destul de critic cu mine, îndrăznesc să afirm că în linii mari, scopul cuvintelor mele a fost atins. Repet, fără jigniri, fără minciuni, fără manipulări sau trageri la temă, cum se spune. Întrucât materialele cumva laudative au fost foarte puține ca număr, voi enumera aici câteva personalități care efectiv m-au „împins”, prin coordonatele vieților lor, să scriu de bine: Lucia Olaru Nenati (cel mai de seamă eminescolog în viață), Liviu Manole (cel mai apreciat om din industria HORECA), Johnny Enășescu (cel mai mare lord din lumea construcțiilor), Nicu Catană (cel mai priceput, cult și spiritual om din lumea afacerilor), Florin Simion Egner (cel mai erudit cunoscător al istoriei municipiului Botoșani). Una peste alta, colaborarea mea cu „Monitorul de Botoșani” a avut (și poate va mai avea!) atât de multe zile și datorită politicii editoriale care mi-a permis să scriu fără cenzură, fără comenzi și fără nicio limită în alegerea subiectelor sau subiecților. Calitatea scrierilor alături de spontaneitate, obiectivism, bun simț și spirit critic cât cuprinde au fost coordonatele după care au fost apreciate și publicate editorialele. În condițiile în care astăzi o mulțime de jurnaliști se vând pentru un m pumn de arginți mistificând realitățile conform cererii și solicitării unor „finanțatori” interesați, pot afirma cu mâna pe inimă că niciodată dar absolut NICIODATĂ nu am scris nici la comandă și nici recompensat de cei pomeniți în editoriale. Martor îmi este bunul Dumnezeu că în afară de tarifele specificate în contractul de colaborare nu am beneficiat în plus de nimic altceva. Nici bani, nici alte avantaje, influență sau bunuri materiale. De altfel, statutul meu de membru cu drepturi depline al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, al Uniunii Epigramiștilor din România, neafiliat politic, în afara expunerilor inerente din câmpul muncii (pensionar de câțiva ani, cu o vechime în muncă de 40 de ani!), independent financiar și autor a 8 volume de versuri, epigrame, schițe, pamflete și romane, toate acestea au contribuit din plin la o poziție, zic eu, corectă, echidistantă și de bun simț pe această piață atât de zbuciumată a jurnalismului. Nu am idee cum, cât și în ce direcție va merge în continuare colaborarea cu „Monitorul de Botoșani”. Este posibil să mă opresc, este la fel de posibil să continui această colaborare. Cert este că atâta timp cât voi mai putea mânui stiloul și tastele, voi continua să scriu. Și, pentru că orice drum are și poduri, și hârtoape, nu pot să nu recunosc că au existat și momente în care am ezitat. Nu din teamă, ci din întrebarea firească: „Oare mai are rost să strigi într-o pădure în care mulți preferă ecoul propriilor interese?”. De fiecare dată însă, răspunsul l-am găsit în cititorii care, printr-un mesaj, o vorbă sau o simplă ridicare din sprânceană, mi-au arătat că ceea ce fac nu e chiar de pomană. Și atunci am continuat. În esență, nu mă cred nici justițiar, nici profet, nici un soi de paznic al democrației locale. Sunt doar un om care scrie. Un botoșănean care își iubește orașul și care se încăpățânează să creadă că normalitatea nu trebuie să fie o raritate, ci o obișnuință. Dacă prin ceea ce am publicat am reușit măcar să pun o întrebare, să deranjez un interes sau să spăl un pic parbrizul societal plin de noroi, atunci consider că n-am trăit degeaba jurnalistic vorbind. Iar dacă va mai fi să scriu, o voi face în același fel: cu pixul ascuțit, cu mintea limpede și cu sufletul nealterat. Restul, ca-n politică, îl va decide timpul. Iar timpul, după cum bine știm, rareori greșește.
