Sfinții Mucenici Mina, Ermoghen și Eugraf au trăit la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea. Sfinții Mina și Ermoghen s-au născut amândoi la Atena. Aceștia au locuit însă în Bizanț fiind în slujba împăratului Maximian. Mina, vestit pentru marea sa învățătură și darul elocinței a fost trimis de către împărat la Alexandria pentru a restabili liniștea orașului. Sfântul Mina a mers și a restabilit cu adevărat ordinea, dar pe creștini i-a lăsat în pace, declarându-se creștin. Aflând despre ceea ce s-a întâmplat, împăratul l-a trimis pe prefectul Ermoghen pentru a-l convinge pe Mina sa renunțe la credința creștină, și pentru a-i persecuta pe creștini.
Ermoghen a împlinit ordinul împăratului: el l-a adus pe Sfântul Mina înaintea judecătorului, i-a tăiat picioarele și limba, i-a scos ochii, apoi l-a aruncat în închisoare. Dar acolo S-a pogorât la Sfântul Mina tămăduindu-l, Domnul Iisus Hristos. Văzând-l pe Sfântul Mina vindecat cu desăvârșire, Ermoghen s-a convertit și el la creștinism, fiind botezat de Sfântul Mina. Ermoghen a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu și a fost numit Episcop al Alexandriei. Împăratul i-a supus pe amândoi la chinuri, pe care sfinții le-au indurat. Privind la vitejia celor doi mărturisitori și la minunile pe care le lucra Dumnezeu prin ei, secretarul și prietenul Sfântului Mina, pe nume Eugraf, a stat înaintea tribunalului și i-a strigat împăratului: “Si eu sunt creștin!”. Auzind aceasta însuși Împăratul l-a decapitat atunci pe Sfântul Eugraf după care a ordonat călăilor sa-i decapiteze pe Sfinții Mina și Ermoghen. Sfintele lor moaște au fost duse în Constantinopol, unde au făcut multe minuni.
Cei doi călugări
Se spune că odată, doi călugări au vrut să treacă peste un râu nu prea adânc, dar peste care nu se afla niciun pod. Pe mal, o tânără fată nu îndrăznea să se încumete în lupta cu apa. Văzând-o, unul dintre călugări a luat-o în brațe, a trecut-o pe celălalt mal, apoi și-a văzut mai departe de drum. Cel de-al doilea călugăr nu i-a spus nimic, dar spre seară, când au ajuns, în sfârșit, între zidurile mânăstirii, a răbufnit:
– Cum este posibil să ridici în brațe o fată, când noi, călugării, nu avem voie nici măcar să le privim?
Liniștit, celălalt i-a răspuns:
– Eu am lăsat fata acolo, tu, însă, o mai porți și acum cu tine.
‒ Gheronda, eu am multe harisme și daruri și gândul îmi spune că sunt nedreptățit. Gândurile acestea m-au zăpăcit. Ce să fac?
‒ Când am auzit de la început „eu am”, am înțeles că nu ai nimic afară de „eu-l” tău. Acest „eu” al tău este cel ce te-a chinuit, te chinuiește și îi chinuiește și pe alții. Numai atunci când va dispărea „eu-l” tău se va zdrobi ciocanul vrăjmașului și va înceta să-ti mai lovească cu gânduri capul, pe care ți l-a făcut toacă și în care răsună „harismele” tale.
Cuviosul Paisie Aghioritul
