Seismul din Justiție e încă în desfășurare, dar e departe de a produce efectele așteptate și cât se poate de necesare, iar asta nu sună prea bine. De fapt sună aiurea de tot, cu consecințele de rigoare.
Ceea ce se dorea a fi un act formal, din categoria „am făcut ceea ce trebuie” și anume conferința de presă a Curții de Apel București cu un scenariu bine cunoscut și anume „spunem ce trebuie de spus și răspundem numai la întrebările jurnaliștilor afiliați” a deviat într-o direcție neașteptată. „Am transmis informația pe care am vrut să o transmitem către media”, op. cit. Liana Arsene, cum s-ar spune. Ei bine, n-a ieșit conform planului; o fisură care poate însemna deopotrivă începutul sfârșitului sau nimic.
Mascarada cu pretenții de conferință de presă a debutat într-un mod cât se poate de surprinzător, dar și dătător de speranțe. Nu pentru CAB și cei care doreau o grabnică spălare a păcatelor sistemului de justiție, ci pentru noi, ca societate. Judecătoarea Raluca Moroșanu s-a solidarizat pe față cu Laurențiu Beșu. Dat zdravăn la temelie, cu simț de răspundere și asumare pe față, nu o umbră cu voce modificată.
E mare curaj să faci una ca asta și dovada cea mai clară e faptul că sistemul, în loc să ia măsurile care ar trebui luate în asemenea situații, inclusiv niscaiva demisii la vârf, a început vânătoarea de vrăjitoare și o face fățiș, ceea ce ne arată cât de intangibili sunt cei care țin în mâna lor balanța dreptății. O țin atât de bine încât își permit orice. Dintr-o dată aflăm că Laurențiu Beșu e mare securist – o denumire nu foarte măgulitoare pentru cei care au avut vreo legătură cu serviciile, deși activitatea lui Beșu a fost cât se poate de transparentă și e cam greu să-i fie atașată eticheta de acoperit. Rapiditatea cu care informația a ajuns în presă e un indiciu cât se poate de clar că se știa ce se știa despre Beșu, dar trecutul lui nu a ridicat probleme decât în momentul în care individul a început să facă valuri. În timpul bălmăjelii cu pretenții de conferință de presă au fost prezentate înregistrări ambientale cu o judecătoare care făcea ca trenul în sala de judecată. Întâmplător, una care a criticat sistemul. Cu alte cuvinte, se știa cam ce face judecătoarea în cauză, însă treaba asta a devenit relevantă doar în momentul în care a început să critice sistemul. Manevre care duc cu gândul la Băsescu, președintele jucător care amenința pe față cu dosare la care le va da drumul dacă cineva îndrăznește… Într-o țară civilizată, în momentul de față Băsescu s-ar întâlni cu Nicolas Sarkozy și ar depăna amintiri din spatele gratiilor, la noi Băsescu critică justiția, deși una dintre odraslele lui a fost făcută scăpată tocmai pe defecțiunile sistemului. Halal țară…
O țară în care reforma justiției se reduce la un exercițiu de PR. Tot felul de indivizi pe care hibele sistemului și corupția judecătorilor i-a făcut scăpați s-au repezit să apere justiția. Mitică Dragomir ne asigură că justiția din România e corectă și-și face treaba, să nu ne luăm după răuanii ăia de la Recorder că scriu la comandă. Soroș și reziștii, ce parcă nu știați deja? Mitică Dragomir, cel atât de des acuzat, judecat și în cele din urmă achitat se simte îndreptățit să vorbească despre justiție de calitate în România. Până și cei care au ajuns în spatele gratiilor, gen Gigi Becali s-au pus pavăză justiției pentru că, vezi frate, condamnarea a fost dictată de sferele politicii, judecătorii nu au nicio legătură cu asta. Tragi-comedie în toată regula. Judecătorii sunt cinstiți, independenți, condamnările vin din sfera politicului? E drept că se cam întâmplă asta – vezi Năstase și Dragnea, condamnați în procese minore, de tot râsul, când era loc de mult mai bine –, dar asta e tocmai dovada cât se poate de clară că justiția e subordonată politicului, ioc independență.
În realitate, nu asistăm la un seism în Justiție, ci mai degrabă la un seism în societate, cetățenii onești protestând – pentru a câta oară? – împotriva neregulilor din Justiție. Sistemul nu se reformează, ci se strânge în jurul propriei impunități, exact ca o haită care își apără liderii, nu principiile. Orice tentativă de adevăr e tratată ca trădare, orice voce care iese din rând e compromisă, murdărită și aruncată la câini, pentru ca mesajul să fie clar: „aici nu se vorbește fără aprobare”. Nu dreptatea e valoarea supremă, ci liniștea sistemului, nu legea, ci controlul. Iar cât timp „reforma” justiției va însemna doar conferințe de presă regizate, scurgeri selective de informații și intimidarea celor care îndrăznesc să spună lucrurilor pe nume, vom rămâne captivi într-un stat în care nu cetățeanul e protejat de justiție, ci justiția e protejată de cetățean. Iar asta nu mai e disfuncție, e metodă de lucru.
