Relaționările între cele două familii din protipendada botoșăneană nu s-au limitat la prima generație și nici la Ionică Gherghel și Alexandru Saint Georges.
În alt secol, în mai 1912, Societatea literară „Mihail Eminescu” ținea o ședință publică cu intrare liberă, în aula liceului. În deschidere – scria presa („Unirea”, nr. 21, 21 mai 1912, p. 3) –, elevul Gherghel din clasa a III-a a recitat poezia „Noi vrem pământ” de G. Coșbuc. Iar elevul Ion Sân-Giorgiu, din clasa a VIII-a, „ținu o dizertație despre poetul «G. Coșbuc».”
Elevul de atunci, Ion Sîn-Giorgiu, era viitorul poet, profesor, ministru al Educației. Și era nepotul acelui Saint Georges care își ridica castelul la Ionășeni. Iar „Unirea” consemna una dintre primele intervenții ale unui tânăr de 18 într-un domeniu în care își va urma studiile – Literele în Germania la Universitatea din Leipzig:
„D-sa începe prin a arăta nedreptățile ce i s-au făcut lui Coșbuc la început, când mai nimenea nu i-a recunoscut talentul.
Apoi explica marele talent ce-l are poetul, după teoria naționalității în artă – a dlui A. C. Cuza: «Naționalitatea e puterea creatoare a culturii umane; cultura, putere creatoare a naționalității» – spunând că poetul G. Coșbuc e așa de mare și de genial în poezie, fiindcă opera sa e oglinda naționalității sale.
Pe urmă îl studiază pe Coșbuc ca poet țărănist, arătând marile sale merite în zugrăvirea țărănimii. Spune mai departe că Coșbuc e mai mult obiectiv decât subiectiv, lucru care face din el un adevărat poet clasic.
Încheie arătând că Coșbuc dacă n-a fost recunoscut de contemporanii săi, va fi însă prețuit de generația ce vine, care îi va da locul ce i se cuvine în literatura românească”.
Acesta e rezumatul „în apărarea lui Coșbuc”. Va avea oare parte de același fel de „apărare” Ion Sân Giorgiu? Nevoie, cu siguranță, a avut. Și nu doar în domeniul literaturii sau a profesoratului.
În 1939, Ministerul de interne, aplicând dispozițiunile legilor in vigoare, relativ la alarmism” îi aplica pedeapsa domiciliului forțat, învinuindu-l de răspândirea de știri false, dăunătoare intereselor statului.
În 1942, Curtea Marţială a comandamentului militar din București îl condamna, pe 10 martie, la 6 ani de temniţă grea, degradare civică şi destituire din funcţiune „pentru faptul prevăzut de articolul 13 al. 1 din Decretul-Lege Nr. 236/1941, prin aceea că fiind concentrat a căutat să scape de această obligaţiune, în care scop s’a prezentat la Marele Stat Major, unde prin ameninţări şi atitudini neîngăduite, a adus atingere prestigiului acestei instituţiuni şi armatei” („Țara”, nr. 59, 14 martie 1942, p. 3).
În 1945 era somat să se prezinte, în conformitate cu prevederile ară, VI al decretului-lege Nr. 102, publicat în Monitorul Oficial din 12 Februarie 1945, în fața comisiunii pentru epurarea presei în ziua de 11 mai. În caz de neprezentare, urma să fie judecat în lipsă.
În 1946, Tribunalul Poporului din București, completul II, prin hotărârea 11 din 21 februarie, îl condamna pe „Ion Sângiorgiu, român, major, fost profesor universitar (…), pentru crima de dezastrul ţării prin săvârşire de crime de război, constând în faptul de a fi părăsit teritoriul național pentru a se pune în slujba hitlerismului şi fascismului, atacând țara prin scris şi prin grai, fapt prevăzut de art.2 lit. j şi pedepsit de art. 3 alin. 2, să sufere pedeapsa cu moartea” („Universul – Provincie”, nr. 60, 15 martie 1946, p. 4). În același lot erau condamnați: Alexandru Cuzin, detenţiune grea pe viață; Alexandru Gregorian, detențiune grea pe viaţă; Horia Stamati, detenţiune grea pe viaţă; Vintilă Horia Caftangioglu, detenţiune grea pe viaţă; General Platon Chirnoagă, la moarte; General Ion Gheorghe, la moarte; Sergiu Vladimir Cristi, la moarte; Visarion Puiu, la moarte; Gheorghe Cuza, 20 ani detenţiune riguroasă; Nicolae Gușe, 4 ani temniță grea.
Condamnaților li se confisca și averea, indiferent de data dobândirii, precum şi averea soţiei şi descendenţilor săi dobândită după data de 6 septembrie 1940, în favoarea statului cu titlul de despăgubiri („Universul – Provincie”, nr. 158, 15 iulie 1946, p. 2).
„Pe unde-o mai fi Ion Sân-Giorgiu” – se întreba Zaharia Stancu, nu în apărarea lui Sân-Giorgiu, ci în acuzarea lui într-un articol mai mult decât defăimător. Îl zărise – scria Zaharia Stancu – după 23 august într-o stație de tramvai: „Ion Sân-Giorgiu părea topit, își ascunsese privirile sub o pereche de mari ochelari de soare. M ’am mirat că-l văd pe stradă. Îl știam un laș, fricos. Pe urmă l-am uitat” (Zaharia Stancu, Ion Sân-Giorgiu, în: „Ultima Oră”, nr. 249 20 iulie 1945, p. 1, 3).
Pe urmă l-am uitat cu toții.
Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
