O pacientă în vârstă de 77 de ani din județul Botoșani a murit la scurt timp după ce, într-o noapte de duminică, a fost plimbată între mai multe spitale, în încercarea disperată de a primi o intervenție salvatoare.
Cazul readuce dureros în actualitate scenariul devenit simbolic după filmul „Moartea domnului Lăzărescu”. Un bolnav grav, prins între protocoale, lipsa locurilor și decizii amânate.
Femeia a ajuns la Unitatea de Primiri Urgențe din Botoșani în stare critică, după ce a suferit un accident vascular cerebral hemoragic. Medicii au stabilit rapid că pacienta avea nevoie de o intervenție neurochirurgicală de urgență, imposibil de realizat la Botoșani, motiv pentru care s-a cerut transferul către un centru universitar.
Prima solicitare a fost făcută către Spitalul din Iași, unde însă răspunsul a fost negativ. Potrivit informațiilor medicale, refuzul a fost motivat de lipsa locurilor disponibile la Terapie Intensivă. O secție în care pacienta ar fi trebuit internată postoperator. O a doua încercare, către Suceava, a avut același rezultat: caz prea grav și imposibilitatea preluării.
În lipsa unei soluții, medicii botoșăneni au apelat la Centrul Operativ pentru Situații de Urgență (COSU) din București. De acolo a venit indicația ca pacienta să fie urcată în ambulanța SMURD cu medic și transferată, totuși, la Iași.
Plimbată între spitale până la…final
Drumul până la Iași s-a făcut contracronometru, însă speranța a fost de scurtă durată. După o nouă evaluare, medicii neurochirurgi ieșeni au decis că intervenția nu mai este posibilă, starea femeii fiind considerată mult prea gravă pentru a putea fi operată. Ambulanța s-a întors la Botoșani, unde pacienta a fost internată în secția de Terapie Intensivă.
După aproximativ 24 de ore, organismul femeii a cedat. Pacienta a decedat, fără să fi beneficiat de intervenția pentru care fusese plimbată între spitale.
Un nou caz care readuce în actualitate lipsa locurilor la Terapie Intensivă și despre responsabilitatea deciziilor luate “în lanț”. Dincolo de proceduri și avize, rămâne finalul: o viață pierdută, într-un sistem în care fiecare a făcut “ce s-a putut”, dar nimeni n-a putut face suficient.
