E sfârșit de an și din nou nu știm, și nici măcar nu putem bănui, ce ne așteaptă în anul care vine. De la știrile alarmiste – o să ne prăbușim, euro se va face șapte lei, robor-ul se va duce în 15% – și până la felicitările FMI, care spune că România a luat deja cele mai bune măsuri posibile pentru a evita un colaps, se cască un haos informativ din care nimeni nu are cum să priceapă ceva.
Bugetul pe 2026 indică frica politicienilor de a mișca ceva într-un sistem anchilozat. E un buget scris defensiv, conceput nu pentru a schimba direcții, ci pentru a câștiga timp. Într-un stat aflat de ani buni în regim de avarie, provizoratul nu mai este soluția temporară ci regulă tacită.
Bugetul pe anul viitor va fi votat abia în februarie, întârziat fiind de vacanța parlamentară și de blocajul pe reforma administrației. Nici nu-mi aduc aminte când a fost votat vreodată în termenul prevăzut de lege, adică înainte de 15 noiembrie pentru anul viitor.
Inițial, provizoratul are o justificare rezonabilă: asigură continuitatea, evită blocajul, câștigă timp. Doar că, în România, timpul câștigat nu este folosit pentru clarificare, ci pentru amânare. Interimatele se prelungesc luni și ani, iar „temporarul” se instalează confortabil ca stare de fapt. Nimeni nu este grăbit să închidă această paranteză.
Anul 2026 ar fi trebuit să fie momentul revenirii la guvernare propriu-zisă, după ciclul electoral. În realitate, puterea continuă să se comporte ca și cum alegerile nu s-ar fi terminat niciodată. Proiectul de buget poartă această amprentă: pe de o parte – nimic curajos, pe de altă parte – nimic care să poată bulversa sistemul. Aceleași calcule politice post-electorale și același stil de guvernare.
Instituțiile trăiesc din rapoarte, proceduri și decizii minore. Mimează activitatea, la nivelul minimei rezistențe. Nimic nu se blochează complet, dar nimic nu avansează decisiv. Performanța este înlocuită de supraviețuire administrativă.
Salariul minim este un bun exemplu. Ajustat contabil, este prezentat drept gest social dar este nerealist. Crește un pic pe hârtie în timp ce costurile reale ale vieții explodează. Statul mută presiunea către mediul privat și declară problema rezolvată. Nu e o politică de venituri, ci o operațiune de imagine cu efecte economice limitate și tensiuni suplimentare în piața muncii.
La fel, pensiile. Doar ceva promisiuni. Fără indexare, cu mici și nesemnificative compensații sub un anumit prag și multă tăcere acolo unde întrebările devin incomode. Sistemul rămâne inechitabil și permanent politizat, dar suficient de stabil cât să nu provoace explozii sociale. Bugetul nu rezolvă problema, ci o menține într-o stare de plutire controlată.
În acest climat, consumul începe să cedeze. Nu deodată, nu masiv, dar deja se resimte la nivel economic. Oamenii devin mai prudenți, amână decizii, reduc cheltuieli. Nu din panică, ci din neîncredere. Este genul de recul care nu produce titluri de presă dar care macină economia în profunzime, pentru că afectează exact motorul intern pe care statul s-a bazat ani la rând.
IMM-urile sunt primele care resimt această stare de avarie. Creditarea rămâne scumpă, cererea slăbește, iar impredictibilitatea fiscală continuă să descurajeze investițiile. Antreprenoriatul devine un exercițiu de rezistență, nu de dezvoltare. Statul nu sprijină, nu protejează, nu încurajează. Doar cere, controlează și amână.
Așa cum este anunțat acum, bugetul pentru 2026 este fotografia unui stat care funcționează pe improvizații: reforme mimate, marile decizii amânate din nou. Amânările și provizoratul nu sunt efecte colaterale ale stării de avarie, ci mecanismele prin care această stare este întreținută. Politicienii noștri nu guvernează în ciuda avariei, ci prin ea. România rămâne într-o zonă gri, suficient de funcțională cât să nu explodeze și suficient de disfuncțională cât să nu se schimbe nimic.
