România a traversat un an de zgomot public, scandaluri politice, corecții și improvizații, fără ca vreun moment să-i fi schimbat cu adevărat direcția. Nimic nu s-a prăbușit dar nimic nu s-a reparat temeinic. Doar uzură și frici induse. Politicienii au făcut bâlci – alegeri bulversate, coaliții refăcute, miniștri demisionați. Oamenii obișnuiți au făcut ce au știut mai bine, au strâns din dinți și au plătit. Fiindcă toate marile evenimente din anul care se încheie acum au avut un numitor comun: a crescut nota de plată pentru fiecare dintre noi.
În politică anul a fost agitat de declarații aparent tari, în realitate – conflicte mimate, rotații la putere, reforme anunțate și retrase. Totul a arătat ca o mișcare circulară. Multă energie consumată pentru ca lucrurile să rămână la fel. Cârpeala și provizoratul au devenit baza tuturor deciziilor. Am rămas cu același guvern și cu aceleași probleme, coaliția s-a refăcut dar fisurile au rămas. Scandaluri, demisii, demiteri, arestări, eliberări, achitări și crize peste crize. Toate au dus la dispariția oricărei urme de încredere în instituțiile statului.
Economic, anul a fost un șir de lovituri pentru cetățeni. Inflația a fost cea mai mare din UE, puterea de cumpărare a scăzut. Facturile la energie au explodat. Consumul s-a menținut oarecum din rezervele populației. IMM-urile au închis în valuri, șomajul a crescut iar previziunile pentru 2026 sunt concedieri, îngheț al veniturilor și dublarea unora dintre taxe. Angajații muncesc acum pentru a-și păstra locul, nu pentru a progresa. Angajatorii au devenit mai puțin dispuși să riște. Anul ăsta a cultivat supraviețuirea, nu ambiția.
Statul a rămas același: lent, fragmentat, cu reguli schimbate pe parcurs și decizii amânate. Nimic nu a devenit dramatic mai rău, dar nimic nu a devenit simțitor mai bun. Cetățeanul s-a adaptat, a ocolit, a improvizat. Și-a adus aminte cum era nu demult și a reînceput să se descurce pe cont propriu.
Cred că a fost și anul renunțărilor. Fiecare dintre noi a tăiat câte ceva din bugetul propriu: concediul la mare devenit o ieșire scurtă la munte sau la neamuri, mașina nouă amânată pentru una second-hand sau pentru la anul, cafeaua de la terasă înlocuită cu cea de acasă. Am redescoperit mâncarea gătită acasă, plimbările în parc și cărțile împrumutate. Am reînvățat să trăim cu mai puțin, nu din virtute ci din nevoie. Și, paradoxal, unii au găsit în asta o liniște pe care consumul nebun nu o dădea.
Social, am trăit cu frică și resemnare. Documentarul Recorder a arătat o justiție capturată, unde corupții scapă prin prescripții și dosare îngropate. Totuși, în stradă au ieșit puțini. Nimeni nu a demisionat, cum nimeni nu a demisionat nici după criza apei potabile. Omul obișnuit a simțit că statul nu-l mai apără, totul disipează într-un fel de lâncezeală instituțională acoperită de stridențe mediatice.
Poate cea mai importantă schimbare a fost una psihologică, la nivel individual. Anul acesta nu a produs speranțe mari, dar nici revolte însemnate. A produs un fel de resemnare activă. Oamenii nu mai așteaptă soluții, ci doar să nu apară probleme noi. Nu mai cer reforme, nu mai visează la salturi, ci la un echilibru oricât de precar. Majoritatea tăcută a trecut din nou pe „modul avarie”, ca de atâtea ori în istoria recentă.
Pentru omul obișnuit, anul nu a fost pierdut printr-o mare catastrofă ci prin acumularea micilor renunțări. Renunțarea la așteptări, la răbdare, la ideea că lucrurile se pot schimba printr-o decizie fermă. A trecut un an în care am rămas, miraculos, pe linia de plutire. Am strâns din dinți și am mers mai departe – pentru că asta știm să facem. Anul 2026 vine cu aceleași provocări: buget tarat de datorii imense, austeritate, amenințări din toate direcțiile și o listă de interdicții care se tot lungește. Omul obișnuit nu cere minuni. Cere doar să nu mai plătească el nota pentru greșelile altora.
