Sfânta Cuvioasa Melania Romana s-a născut la Roma într-o familie de nobili, in a doua jumătate a secolului al IV-lea. A fost silita de către părinții săi sa se căsătorească cu un tânăr nobil, Alpinian, cu care a avut doi copii. După nașterea celui de-al doilea copil, Melania si Alpinian au hotărât sa stea împreună doar ca frate si sora.
După o vreme, cei doi copii ai lor s-au mutat la Domnul. Atunci au hotărât sa împartă averea săracilor, bisericilor si mânăstirilor. Au călătorit in multe tari si cetăți, făcând pretutindeni danii. I-au vizitat pe părinții pustia egipteană, învățând mult si zidindu-se sufletește din convorbirile cu ei. Cuvioasa Melania postea foarte strict, avea rânduială de rugăciune si citea mereu in întregime toate Sfintele Scripturi. Sosind la Alexandria, ei au primit binecuvântarea Sfântului Chiril. După aceea, au călătorit la Ierusalim si s-au stabilit la Muntele Măslinilor. Acolo Cuvioasa Melania a trăit într-o peștera vreme de paisprezece ani. A întemeiat o mănăstire de bărbați si o alta de femei. La chemarea unei rude de-a ei, cuvioasa a călătorit la Constantinopol si l-a convertit la credința creștină pe senatorul păgân Volusian.
S-a întors la Muntele Măslinilor, unde a trecut la Domnul in anul 439.
GÂNDURI LA SFÂRȘIT DE AN
„Cu mâine, zilele-ți adaugi,/ Cu ieri, viața ta ți-o scazi, / Având cu toate astea-n față,/ De-a pururi, ziua cea de azi”.(Mihai Eminescu)
Așa e rânduiala lui Dumnezeu, ca cele ce le trăim să treacă și să se adauge la ceea ce suntem fiecare dintre noi. S-au înscris în existența noastră anii vieții noastre și, cu tot ce-am agonisit în viața noastră, stăm în fața viitorului. Viitorul nu ni-l cunoaștem, dar ni-l pregătim; ni-l pregătim în ziua de azi, pentru că prezentul este vremea noastră. Cu trecutul ne prezentăm în fața viitorului pe care ni-l pregătim în prezent.
Eu nu cred că există un cuvânt mai fericitor pentru un credincios adevărat decât cuvântul că Dumnezeu este Tatăl nostru. E mare lucru să te știi ocrotit de un Tată bun. Așa ar trebui să fie Dumnezeu pentru fiecare dintre noi indiferent de situații și evenimente
Aminteam odată o întâmplare: un om, având un copil în brațe, mergea undeva, la o stațiune. A coborât din tren și, având bagaje, a chemat un hamal. Și hamalul a vrut să-l ajute și cu copilul, însă tatăl a spus: „Nu! Pe copil îl duce tata”.
Așa suntem și noi, duși de Dumnezeu. Când? Când suntem ascultători de Tatăl nostru. Dumnezeu rămâne Tată și când nu suntem ascultători tot Tată rămâne.
Să avem rugăciunea „Tatăl nostru” ca îndreptar de viață pentru anii câți vor mai fi și pentru veșnicia noastră, în sensul acesta: Dacă cerem de la Dumnezeu să ne ferească de cel rău, și noi să ne ferim de răul din gând, din cuvânt și din faptă, să nu înmulțim relele, ci să înmulțim cele bune.
Dacă cerem de la Dumnezeu să nu ne ducă în ispită, să nu căutăm nici noi prilejurile de ispită, de confuzie, de nedumerire, prilejurile care pot duce spre păcat.
Dacă ne-a învățat Domnul nostru Hristos, să zicem „Și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne angajăm mai mult la iertare.
Dacă ne-a învățat Domnul Hristos să cerem pâinea noastră cea de toate zilele, să ne silim și noi să facem ceva pentru a avea această pâine fie mâncată de noi fie mâncată de alții.(Pr. Teofil Pârâian)
– Preot Olivian Sandu
