Trăim vremuri atât de fluide încât este greu de intuit ce se va întâmpla – pe plan politic, economic, social – măcar în zilele următoare, necum într-o lună sau un an. Totuși, din nevoia de ne ordona așteptările, am să mă hazardez să anticipez – în baza datelor datelor la îndemână – cam ce poate urma. Nu cred că vom avea mari prăbușiri, ci cred mai degrabă că intrăm într-o perioadă în care totul se va uza accelerat. Un an în care vom continua să spunem „nu e chiar atât de grav” până când va deveni.
La nivel global, marile economii nu mai cresc, dar nici nu se opresc. Se târăsc. SUA trăiesc pe credit politic și financiar – de aceea aveau nevoie de lovitura din Venezuela și de rezervele ei de petrol, Rusia se pregătește de un uriaș crah financiar, China mimează stabilitatea, iar Europa se comportă ca o familie care știe ce pericol vine, dar nu vrea să-și strice confortul pregătindu-se pentru el. Este posibil să vedem o încetare a focului în Ucraina, una negociată din oboseală, un armistițiu fragil care va îngheța frontul fără să stingă conflictul, legitimând redesenarea granițelor prin forță. Un fel de capitulare diplomatică mascată, ca rezultat al epuizării Occidentului.
Uniunea Europeană va continua să vorbească despre „reziliență” exact în timp ce o consumă. Strategiile sunt frumoase, documentele groase, dar decizia reală lipsește. Europa nu mai e blocată acum doar de propriile reguli ci și de teama de a supăra pe cineva: alegători, industrii, state membre, piețe. Un uriaș cu picioare de lut, care reacționează la crize cu întârziere și le declară „lecții învățate” abia după ce au trecut.
România, între timp, face ce știe mai bine, confundă supraviețuirea cu progresul. O creștere economică anemică va fi prezentată ca succes, un deficit uriaș ca „investiție în viitor”, iar lipsa reformelor ca „stabilitate”. Intrăm în 2026 cu putere de cumpărare scăzută dar cu aceeași speranță vagă că „o să fie mai bine”. Nu pentru că facem ceva în sensul ăsta, ci pentru că ne-am obișnuit să credem.
Începem anul, cum altfel?, cu o criză. Blocajul de la Curtea Constituțională creează un vid de autoritate. Constituția a devenit o broșură bună de arătat străinilor dar inutilă pentru intern. Urmează o paralizie decizională, nimeni nu mai știe ce e valid și ce nu dar toți profită de ambiguitate. Perspectiva e sumbră: fie Curtea este „rezolvată” politic, prin numiri obediente, fie devine irelevantă. Ambele variante duc spre același rezultat: un stat haotic, în care debandada decizională e prezentată drept pluralism democratic.
Altă prostie: intenția guvernului de a extinde răspunderea patrimonială personală a patronilor pentru datoriile firmelor către stat. Măsura se vrea morală dar nu este, ea atacă exact inima inițiativei private. Antreprenoriatul funcționează pe baza riscului calculat și a separării dintre persoana fizică și entitatea juridică. Consecința nu va fi disciplina fiscală, ci frica. Investițiile se vor amâna, extinderea va fi evitată, iar capitalul autohton va căuta refugii mai sigure. Guvernul, incapabil să-și reformeze propriile cheltuieli și administrația, a ales soluția cea mai mai distructivă: să transfere riscul sistemic asupra celor care încă mai produc valoare.
Dacă nu intervin evenimente interne majore, și nu prea se întrezăresc, acest an va fi unul în care vom avea o guvernare aproape autarhică, în care un grup restrâns de cetățeni va hotărî discreționar ce și cum, într-un fel de exercițiu de supraviețuire. Puterea va administra inerția, opoziția va administra furia iar cetățeanul va administra oboseala. Am dezvoltat un stat care nu mai e doar corupt ci și incompetent în mod sistematic.
Tehnologia va fi marele alibi. Inteligența artificială va fi invocată în fiecare discurs, dar folosită prost sau deloc. România nu va pierde locuri de muncă din cauza AI ci din cauza prostiei administrative. Vom importa soluții pe care nu le înțelegem și vom rata exact ce ar fi trebuit să facem: educație, recalificare, productivitate. Vom vorbi despre securitate fără să vorbim despre coeziune socială, despre apărare fără să discutăm ce apărăm de fapt. România va fi „importantă strategic” și irelevantă în rest.
Marea minciună a momentului este că fondurile de coeziune ale Europei și PNRR lucrează pentru noi și că, având acest ajutor, nu trebuie să ne zbatem prea mult. Fals. Fără voință, competență și presiune publică, ele nu produc dezvoltare, ci doar iluzia ei. Cu această mentalitate, vom constata din nou la sfârșitul anului, cu aceeași amărăciune ca în toți anii din urmă, că puteam face mult mai multe și nu am făcut.
