Națiunea este o comunitate unită prin origine, limbă și cultură distincte, proprii. Adică este, în esență, o entitate culturală. Exact ce distrugem acum, cu îndărătnicie. Intrăm în 2026 cu o obsesie contabilă: deficit, tăieri, norme, posturi, economii. Primul mare capitol sacrificat nu este constituit din sutele de firme administrate catastrofal de un stat corupt și incompetent ci educația.
Mii de posturi din învățământ eliminate, dispariția titularizărilor, norme didactice mărite, burse reduse, școli comasate. Oficial, e „optimizare”. În realitate, este o decizie politică profundă. Statul român spune, fără să o formuleze, că baza culturală a neamului nu mai este o prioritate bugetară.
În acest context, 15 ianuarie – Ziua Culturii Naționale – se înscrie perfect în spectacolul de mimă și butaforie pe care-l regizează politrucii analfabeți. Vom rosti până la saturație numele lui Eminescu, vom avea discursuri despre identitate și patrimoniu, vom pune coroane la toate monumentele poetului iar internetul se va umple de citate. În același timp, sistemul care ar trebui să producă viitorii cititori de Eminescu este aruncat în derizoriu.
România este deja printre țările cu cel mai scăzut nivel de lectură din Uniunea Europeană. Asta nu mai este doar o problemă de stil de viață, ci una de securitate democratică. O societate care nu citește nu poate evalua argumente, nu poate discerne între adevăr și propagandă și este disponibilă pentru manipulare și radicalizare.
Când tai din educație și din infrastructura culturală, nu produci economii bugetare ci un electorat mai ușor de sedus de soluții simpliste, de lideri autoritari, de narațiuni mesianice. Diminuezi drastic șansele la a avea un sistem democratic solid. Războaiele – scria Winston Churchill – nu se poartă doar pentru teritoriu, ci pentru un mod de viață, pentru o civilizație. La fel și politicile bugetare, ele arată în ce fel de societate vrei să trăiești.
Eminescu repeta obsesiv în publicistica sa că instrucția nu e un lux, ci o necesitate de stat; că un popor care nu-și îngrijește școala își pregătește singur pieirea. El lega educația de suveranitate: „statul care nu-și formează propriii oameni prin școală va fi silit să-i împrumute de la alții”.
După un secol și jumătate nu s-a schimbat mare lucru. Economiile sunt aplicate exact acolo unde nu trebuie, la ceea ce ar trebui plătit cel mai bine, respectiv la școală, la carte, la formarea caracterelor.
Pentru Eminescu, școala și cultura sunt armata invizibilă a statului; fără ele, orice forță militară sau politică devine o carcasă goală. Un popor cu școli proaste va avea politică proastă, administrație proastă și, în cele din urmă, o existență precară.
Criza politică care paralizează guvernarea de astăzi – coaliții instabile, negocieri amânate, priorități contradictorii – amplifică efectele acestei austerități. Puterea politică evoluează între discursul reformist, pro-european, al modernizării și reflexul contabil meschin, care taie exact din domeniile care dau sens acelui discurs. Rezultatul este o schizofrenie politică: vorbim despre investiții și avans tehnologic în timp ce tăiem craca de sub picioarele productivilor și despre cultură în timp ce o subfinanțăm.
Ziua Culturii Naționale nu ar trebui să fie o festivitate simbolică ci un moment de reflecție critică. Nu este suficient să cităm poeți și să comemorăm valori; trebuie să investim în școlile, bibliotecile și profesorii care produc cititori și gânditori.
Fără educație și cultură susținute de statul pe care noi îl plătim să facă asta, trecem la statutul de teritoriu locuit aleatoriu de o populație pestriță, fără viziune, fără memorie și fără capacitatea de a se administra, adică exact avertismentul pe care ni l-a transmis Eminescu. Putem supraviețui, miraculos și chinuit, dar nu vom prospera în veci.
