Sorocul, conform definiţiilor din dicţionare, reprezintă „un termen fixat pentru săvârşirea unei acţiuni sau pentru îndeplinirea unei obligaţii, un interval de timp în cuprinsul sau la sfârşitul căruia se efectuează un lucru” (dexonline.ro). Există şi expresii precum „a se împlini (cuiva sau la ceva) sorocul” = a înceta să mai existe, a muri, sau „pe la soroace”, adică din când în când, la zile mari.
Nu sunt mulţi cei care ştiu adevărata semnificaţie a termenului şi contextul în care era folosit corect în urmă cu sute de ani. Printre aceşti cunoscători ar trebui să fie cei care au studiat la şcoală sau vorbesc nativ din familie limba rusă. Aceasta deoarece termenul e de origine nord-slavă, inclusiv rusă, „córok = sóroc” însemnând 40. Exista o veche monedă slavă de argint, care a circulat şi în spaţiul românesc şi care se numea „sorocovăţ (sorcovăţ)”. Ea valora cât 40 de piei de oaie, reflex al epocilor mai vechi, în care slavii foloseau pieile de oaie ca monedă de schimb, ca etalon al schimbului. Sorcovăţul nun e altceva decât „sóroc = 40” şi „ovţá”, care în rusă înseamnă oaie, adică 40 de asemenea piei.
Influenţa slavonă în evul mediu românesc fiind destul de însemnată în spaţiul extracarpatic, românii au preluat de la slavi termenul de soroc, pe care îl folosesc de atunci cu diferite prilejuri, atât din sfera cotidianului laic, dar şi în împrejurări legate de cutumele religioase.
Astfel, după 40 de zile de la naştere iese femeia din lehuzie şi poate intra în biserică spre a i se citi molifta. Se împlineşte, astfel, sorocul, acel termen de 40 de zile. După 40 de zile se face parastasul morţilor, soroc în cuprinsul căruia creştinii au credinţa că sufletul decedatului rătăceşte pe lângă casă.
În viaţa de zi cu zi, în evul mediu până târziu în epoca modernă, cine dorea să vândă o casă, o moşie etc. avea un termen fixat din momentul în care făcea public anunţul de vânzare. Acest termen avea numele turcesc de vadé (în turceşte însemna termen), devenit ulterior soroc, pentru că durata sa era de 40 de zile. În acest interval, pe uliţele târgului crainicii făceau periodic strigări şi băteau din darabană/tobă, astfel încât oricine se considera în litigiu pentru bunul vândut să poată contesta vânzarea ( de aici şi expresia „a bate darabana cuiva”, adică a-i vinde averea la mezat/licitaţie).
Tot soroc se chema şi termenul la care împricinaţii aveau zi fixată de judecată la domnie, sorocul însemnând însă şi intervalul de timp în care nu se efectuau judecăţi. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, în Ţara Românească, judecăţile erau interzise în sezonul muncilor agricole intense. Erau precizate şi aceste intervale: începutul lui aprilie – 15 mai („pentru trebuinţa arăturilor de porumb, de mei, de lucrul viilor”), între 1 iulie şi 15 august (perioada secerişului) şi după 18 septembrie, până la sfârşitul lui octombrie („într-această vreme cînd sînt culesul viilor, culesul porumburilor şi arăturile […], pentru ca să-şi poată căuta fieştecare de aceste agoniseli”).
Dacă măsurăm în zile intervalele de timp menţionate mai sus observăm că durata fiecăruia este de aproximativ 40 de zile fiecare, adică tocmai sorocul la care ne-am referit în acest articol.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
