Lucia OLARU NENATI
scriitor
Tot în şirul evenimentelor culturale ale acestei toamne – până acum arămii, de-acum cam cenuşii – se mai cuvin numărate şi altele câteva. De pildă, o seară a filmului românesc desfăşurată la cinematograful Unirea din Botoşani ce a început în ambianţa unei expoziţii tematice adecvate, acţiunea fiind organizată cu colaborarea asociaţiei ieşene de profil ARTIS. La cuvenitele discursuri şi-au adus contribuţia (era să scriu şi eu mimetic, „şi-au adus aportul”!) purtătoarea unei voci clasice în arealul filmului nostru, celebra doamnă Irina Margareta Nistor, precum şi un protagonist al filmului, actorul Vlad Ivanov, aflat acum din nou, după periplul printre culmile succesului, în oraşul său natal, cu misiunea delicată de-a cuvânta în prezenţa mamei sale, devenită spectator exigent. S-a vorbit fireşte despre filmul ce urma, o producţie a debutantului Bogdan Mirică, intitulată „Câini”, de fapt, un thriller realizat teribil de necruţător prin: ariditatea decorului, ritmul lent şi tulburător, lipsa totală a fondului muzical, toate conturând un univers terifiant şi o atmosferă apăsătoare în care spaţiul românesc de desfăşurare a acţiunii nu alina deloc sufletele privitorilor. Desigur că intenţia e una polemică faţă de realul actual. Se cuvine din nou consemnată şi impresionanta performanţă a actorului botoşănean de-a realiza rolul unui feroce şef de clan rural, aflat într-un deplin contre-emploi cu natura firii sale bonome. Prezenţa sa este atât de marcantă în film, încât a binemeritat pe deplin Premiul Gopo pentru cel mai bun actor în rol secundar. De fapt, acesta e genul de film preferat în ultima vreme de juriile festivaliere şi, ca atare, profesat cu predilecţie de către regizorii noştri.
Aici e locul să evoc succint vremurile de altădată ale cinematografiei din ţinutul nostru nordic, ridicate la cote performante de către directorul de atunci, regretatul Vasile Mareci, cel ce-şi merită pe deplin pomenirea pentru realizările sale, acele sărbători strălucitoare la care participau stelele timpului, precum Valeria Seciu, Octavian Cotescu, Mircea Veroiu, Tora Vasilescu şi atâţia alţii. Iar modul cum urmaşul său de azi, Viorel Hriţcu, alături de colaboratorii săi, se străduieşte cu tenacitate şi vitejie să lupte cu aceste vremuri potrivnice pentru sălile de cinema, reuşind, prin tot felul de iniţiative lăudabile şi stratageme ingenioase să păstreze această sală în funcţiune printre atâtea altele ce-au capitulat de mult în alte oraşe, are ceva de-a dreptul eroic şi temerar.
Chiar dacă n-am aflat la timp de el, se cuvine să menţionez semicentenarul Centrului de îndrumare a culturii (numit aşa, pe scurt), instituţie care a însumat o întreagă istorie a performanţelor în domeniul muzicii tradiţionale, de pildă, în care numele virtuozului Constantin Lupu rămâne o legendă; în cel coregrafic, stăpânit cu competenţă de către maeştrii Vasile şi Silvia Andriescu, în impresionanta desfăşurare a paradelor portului popular din judeţ, în târgurile meşterilor populari, nu în ultimul rând, cele din vremea Mărţişorului şi prin atâţia alţi profesionişti ce au animat arta şi tradiţia populară în ţinutul nostru.
Un cuvânt bun se cuvine cu privire la contribuţia în domeniul ştiinţelor etnografice şi nu numai, a profesorului Dumitru Lavric, cel ce-şi continuă şi azi activitatea performantă prin scrierea unor cărţi redutabile precum „Epistolarul românesc 500”, „Thanatos. Mitologia românească a morţii” ş.a. Ca o tuşă personală, îmi amintesc aici de primul meu premiu literar pe care l-am primit din mâna sa, aflat atunci în calitate de director al instituţiei aniversate acum cu mult fast, precum am auzit.
Mai adaug aici şi conferinţa pe care am fost invitată s-o susţin la Biblioteca „Ștefan Petică” din Tecuci, pe o temă mult dragă mie, nesecată dar şi atât de actuală acum, „Eminescu vizionar al Marii Uniri”, prilej de întâlnire cu un public avizat, de cunoaştere a unor onorabili autori de cărţi şi realizatori de reviste (ex.: „Tecuciul literar-artistic”), dar şi a unor elevi performanţi întru litere, deveniţi „tineri eminescologi” şi înzestraţi cu asemenea certificate pe care am acceptat cu mare bucurie să le semnez.
Nedobândind încă mereu râvnita ubicuitate, am lipsit, din păcate, la alte evenimente precum Festivalul „Steaua Nordului”, constituirea „Societăţii scriitorilor botoşăneni” şi aniversarea a 80 de ani de la constituirea celei bucovinene, o conferinţă şi alte activităţi de la Ipoteşti, toate certificând, de fapt, bogăţia vieţii culturale ale acestui ţinut nordic care a fost mereu aşa şi de aceea poate că a generat atâţia performeri de geniu.
