Prima dată sugerate în Grecia antică, cele patru tipuri de personalitate bazate pe „umori” au modelat felul în care ne privim pe noi înșine de mii de ani – și încă par ciudat de familiare astăzi, relatează jurnaliștii de la BBC.
Dacă ai urmărit sau citit vreodată piesa lui Shakespeare Îmblânzirea scorpiei atunci cunoști clișeele de gen învechite puse în scenă.
Povestea celebră se concentrează pe protagonistul Petruchio, care își pedepsește în diverse moduri soția încăpățânată, Katherine, pentru a o transforma într-o femeie „ideală”, docilă și supusă.
Însă publicul modern ar putea să nu fie la fel de conștient de diagnosticul dat voinței de neînduplecat a lui Katherine: un exces de bilă galbenă (cunoscută drept „coleră”) care îi năvălea prin sânge, provocându-i o fire încăpățânată și iute la mânie. Mai bizar este faptul că tratamentul presupunea ca Petruchio să o împiedice pe Katherine să consume alimente „fierbinți”, care i-ar fi putut agrava starea. Carnea de vită servită cu muștar, de pildă, era strict interzisă.
Deși de neînțeles pentru un public de azi, teoria umorală, din care proveneau aceste idei, era un cadru extrem de popular pentru înțelegerea sănătății și personalității în vremea lui Shakespeare – și timp de milenii înainte de el.
„Dorința de a clasifica oamenii și comportamentele există de când avem istorie scrisă și probabil chiar de dinainte.” – Pamela Rutledge
Pe lângă „colericii” irascibili, precum Katherine, existau „melancolicii” depresivi, care sufereau din cauza unui exces de bilă neagră; „flegmaticii” (tipuri blânde și liniștite, inundate de flegmă) și „sangvinii” (extrovertiți energici și binevoitori, pătrunși de mult sânge fierbinte, lucru pe care obrajii lor rumeni se presupunea că îl dovedeau).
Teoria, inventată de învățații Greciei antice, a rămas influentă până și în perioada iluminismului. Ea dicta sfaturi legate de sănătate și stil de viață, inclusiv ce alimente ar trebui să consume oamenii, ce tratamente medicale să urmeze și chiar unde să locuiască, toate în funcție de tipul lor umoral. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, teoria s-a confruntat cu provocări tot mai mari, de pildă odată cu dezvoltarea disecției, o mai bună înțelegere a sistemului circulator și inventarea microscopului. Chiar și așa, a dispărut doar treptat.
Și, deși afirmațiile biologice au fost de mult discreditate – din fericire, nu suntem cu toții copleșiți de bilă și flegmă – unele urme ale teoriei se mai pot observa și astăzi în modele psihologice bazate pe știință.
Rădăcinile teoriei umorale se află în gândirea filosofului grec presocratic Empedocle (494–434 î.Hr.), care a propus pentru prima dată că cele patru elemente clasice – pământul, apa, aerul și focul – erau blocurile fundamentale ale universului. Totuși, medicul grec Hipocrate (460–370 î.Hr.) este cel creditat, de regulă, cu dezvoltarea teoriei celor patru umori (bilă galbenă, bilă neagră, flegmă și sânge) și a modului în care acestea influențau corpul.
Câteva secole mai târziu, filosoful și medicul greco-roman Galen (131–201 d.Hr.) a codificat teoria și a descris cele patru temperamente ca o expresie a echilibrului dintre temperatură și umiditatea din corp.
Textele lui Galen și Hipocrate au născut o obsesie de milenii pentru temperatură și umiditate în corp, alimente și mediul înconjurător. Se credea că acestea corespund celor patru elemente și celor patru anotimpuri, precum și diferitelor etape ale vieții. Melancolicii erau considerați reci și uscați și asociați cu pământul, iarna și bătrânețea. Sangvinicii, fierbinți și umezi, erau asociați cu aerul, primăvara și adolescența. Colericii, fierbinți și uscați, aminteau de foc, vară și copilărie. Iar flegmaticii, reci și umezi, erau legați de apă, toamnă și maturitate.
Aspectul fizic era important pentru identificarea tipului umoral al unei persoane. „În foarte mare măsură, tenul indica umora care domina în tine”, spune Steve Shapin, expert în istoria științei la Universitatea Harvard și autorul cărții Eating and Being: A History of Ideas about Our Food and Ourselves. „Găsești asta și la Shakespeare. Melancolicii aveau tenul închis, gălbiu. Flegmaticii erau dolofani și umezi sau cu aspect unsuros, iar colericii aveau o înfățișare aspră și ascuțită.” (Practica fizionomiei, judecarea caracterului cuiva după înfățișare, a fost discreditată încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea.)
„Interpretările lui Galen au devenit pentru medici niște texte sacre în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.” – Steve Shapin
Dar umorile nu erau imuabile. Se credea că echilibrul interior putea fi atins parțial prin consumul de alimente care completau compoziția lăuntrică a fiecăruia. Flegmaticilor, de pildă, li se recomanda să nu mănânce piersici și pepeni, spune Shapin. „Erau prea apoși.” Ți se putea chiar sugera să locuiești într-un ținut mai cald, mai rece, mai uscat sau mai umed, pentru a asigura armonia dintre mediul interior și cel exterior.
Aceste idei au fost remarcabil de durabile. „Interpretările lui Galen au devenit pentru medici niște texte sacre în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea”, spune Shapin. „Descoperirea a ceea ce sunt oamenii și limbajul care le permitea medicilor să îi sfătuiască pe oameni cum să trăiască au fost o trăsătură extrem de stabilă a culturii.”
În cele din urmă, influența teoriei a scăzut, fiind înlocuită de știința nutriției, care a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În ciuda cunoștințelor care o fundamentau și care au fost între timp discreditate, portretizările shakespeariene ale arhetipurilor de personalitate sunt încă familiare publicului modern. „Când predau Romeo și Julieta, studenții mei spun: «Doamne, Romeo e atât de emo!»”, povestește Sarah Dustagheer, istoric literar la Universitatea din Kent, care studiază dramaturgia și teatrul londonez din perioada modernă timpurie.
„Secolul al XVII-lea era foarte diferit de societatea noastră, dar există unele fundamente ale emoției și experienței umane care nu s-au schimbat”, adaugă ea. „Ceea ce s-a schimbat este modul în care le interpretăm.”
Acest lucru a fost descoperit de influentul teoretician germano-britanic al personalității Hans Eysenck, atunci când a folosit o metodă numită „analiza factorială” în anii 1950. Aceasta presupunea studierea variabilelor de personalitate (precum agresivitatea sau timiditatea) pentru a vedea cum se relaționează între ele și dacă pot fi explicate prin dimensiuni mai largi și fundamentale.
Primele modele ale lui Eysenck prezentau două dimensiuni principale ale personalității, pe care le-a numit „neuroticism” și „extroversiune”. (Termenul de extroversiune fusese deja introdus de celebrul psihanalist Carl Gustav Jung, dar cu o semnificație ușor diferită.)
Eysenck considera extroversiunea ca fiind o funcție a sensibilității unei persoane la stimuli externi. Extrovertiții, spunea el, erau mai puțin sensibili, ceea ce însemna că un nivel mai ridicat de stimulare îi entuziasma – de exemplu petreceri mari, muzică tare, culori vii și așa mai departe. Introvertiții erau opusul. Neuroticismul, pe de altă parte, era o funcție a intensității cu care oamenii răspundeau la stres și a susceptibilității lor la emoții negative.
Pamela Rutledge, directoarea Media Psychology Research Center din Nevada, SUA, spune că Eysenck privea personalitatea ca pe o reflectare a structurii sistemului nervos al oamenilor. „El susținea că indivizii moștenesc un tip de sistem nervos care le influențează capacitatea de a învăța și de a se adapta la mediu.”
El a descoperit că, prin combinarea celor două dimensiuni în moduri diferite, apăreau patru „tipuri” care semănau în mod ciudat cu cele patru umori din taxonomia antică:
- Neuroticism ridicat și extroversiune ridicată = coleric
- Neuroticism ridicat și extroversiune scăzută = melancolic
- Neuroticism scăzut și extroversiune ridicată = sangvinic
- Neuroticism scăzut și extroversiune scăzută = flegmatic
Eysenck a luat acest lucru ca pe o dovadă a validității abordării sale. Părea să „se potrivească cu observațiile și intuițiile oamenilor despre personalitate, care existau de mii de ani”, spune Colin DeYoung, profesor de psihologie la Universitatea din Minnesota, SUA.
Eysenck a fost, de asemenea, impresionat de ingeniozitatea învățaților antici în a lega personalitatea de biologia de bază. Deși nu își făcea iluzii că substanțe precum bila neagră contribuiau la diferențele dintre oameni, el a dezvoltat noi teorii despre baza neurobiologică a personalităților noastre. Aceasta este o zonă de cercetare foarte activă astăzi, spune DeYoung, care a legat, de exemplu, extroversiunea de sistemul de recompensă dopaminergic din creier.
„În realitate, majoritatea oamenilor se află undeva aproape de medie în scorurile de personalitate: ceva ce un sistem categorial nu poate gestiona cu adevărat.” – Colin DeYoung
Astăzi, Eysenck este o figură controversată din cauza convingerilor sale rasiste legate de IQ, care au fost de mult timp demontate. Deși modelele lui au fost între timp depășite, actualul model dominant al personalității – modelul Big Five – încă include cele două dimensiuni majore ale sale, neuroticismul și extroversiunea.
Dezvoltat de mai multe grupuri de cercetare în anii 1990, acest model adaugă în plus deschiderea, conștiinciozitatea și agreabilitatea. El susține că structura de bază a personalității este compusă din intensități diferite ale acestor cinci factori. O serie de studii afirmă că aceste cinci dimensiuni sunt statistic independente unele de altele.
Dar alți cercetători au descoperit că anumite dimensiuni tind să fie corelate. „Nu doar atât, dar acele corelații aveau un tipar destul de regulat și fiabil”, spune DeYoung.
Analizele realizate de DeYoung și de alții au arătat că extroversiunea și deschiderea se grupează de obicei împreună, la fel ca neuroticismul scăzut, agreabilitatea și conștiinciozitatea. „Astfel, puteai să iei acele corelații și să creezi doi factori de ordin superior peste Big Five”, spune DeYoung.
DeYoung și colegii săi au conceptualizat aceste două grupuri ca „plasticitate” și, respectiv, „stabilitate”. Combinarea acestor doi factori, adaugă el, a dat naștere unui model de personalitate cu patru tipuri, cu un sunet familiar:
- Plasticitate ridicată și stabilitate scăzută = coleric
- Plasticitate ridicată și stabilitate ridicată = sangvin
- Plasticitate scăzută și stabilitate scăzută = melancolic
- Plasticitate scăzută și stabilitate ridicată = flegmatic
„Din nou, era un fel de paralelă cu vechile umori”, spune DeYoung, râzând.
Totuși, există dezacord în privința faptului dacă acești doi factori de ordin superior există cu adevărat. „Psihologii specializați în personalitate au dezbătut multă vreme echilibrul dintre simplitate și nuanță”, spune Rutledge. Simplificarea personalității la doar doi factori este atrăgătoare „pentru că oferă o prescurtare eficientă pentru a înțelege comportamentul uman”, afirmă ea.
Însă unii oameni de știință susțin că aceștia nu sunt decât un produs secundar al suprapunerii dintre unele trăsături de personalitate evaluate de majoritatea chestionarelor Big Five, dar că alte trăsături de personalitate sunt, într-adevăr, o expresie pură a uneia dintre cele Cinci Mari.
Există, de asemenea, o îngrijorare din partea zonei clinice „că reducerea trăsăturilor la meta-trăsături riscă să suprasimplifice diversitatea experienței individuale, care ar putea fi esențială pentru adaptarea intervențiilor”, adaugă Rutledge.
În epoca testelor de personalitate online și a șirurilor de litere Myers-Briggs (ca să nu mai vorbim de semnele zodiacale), mulți cercetători avertizează rapid că fixația noastră pe „tipuri” nu este științifică. Dar sugerează oare munca lui DeYoung că personalitățile noastre sunt, până la urmă, puțin mai ușor de redus la esență?
„Răspunsul este nu chiar”, spune DeYoung. Psihologia personalității a ajuns la un consens conform căruia tipurile pot fi uneori un mod util de a rezuma poziția cuiva pe diferite dimensiuni, spune el. Problema este că nu există „entități categoriale clare în natură”, adaugă.
Etichetarea oamenilor prin tipuri în stilul Myers-Briggs, un test de personalitate demontat, dezvoltat în anii 1940 de către mama și fiica Katharine Cook Briggs și Isabel Briggs Myers, se confruntă cu problema pragurilor arbitrare dintre categorii. În realitate, spune DeYoung, scorurile se distribuie de-a lungul unei curbe în formă de clopot, iar majoritatea oamenilor se află undeva aproape de medie – lucru pe care un sistem categorial nu îl poate gestiona cu adevărat.
Cu toate acestea, după cum Shakespeare era cândva fascinat de colerici și sangvinici, și astăzi mulți dintre noi rămânem captivați de Tipurile A, de ENTJ și de Scorpioni. „Clasificarea este mecanismul nostru înnăscut pentru a organiza informația, astfel încât să putem înțelege, învăța și interacționa cu lumea”, spune Rutledge. „Dorința de a clasifica oamenii și comportamentele există de când avem istorie scrisă, și probabil chiar de dinainte.”
Articolul original poate fi citit AICI.
