Sperieturile bruște și scenele sângeroase nu par, la prima vedere, cea mai liniștitoare alegere de vizionare — dar filmele de groază pot fi, de fapt, o terapie ideală în perioadele de anxietate, relatează jurnaliștii de la BBC.
Logica ne spune că emoția fricii a evoluat pentru a ne avertiza să ne ferim de lucrurile care ne amenință siguranța. Ea ne ajută să evităm tot ceea ce ne-ar putea răni pe noi sau pe cei dragi. De aceea, frica declanșează reacția de tip „luptă sau fugi”.
Totuși, pe măsură ce intră în viața noastră Halloweenul, mulți dintre noi căutăm intenționat modalități de a ne speria, devorând filme concepute special pentru a ne face inima să bată cu putere. De la apocalipse cu zombi până la masacre cu ucigași în serie, ne place să simțim fiori pe șira spinării — motiv pentru care filmele de groază sunt cel mai profitabil gen al Hollywoodului.
„Paradoxul groazei este un mister vechi”, spune Mark Miller, cercetător la Universitatea Monash din Australia și la Universitatea din Toronto. „Chiar și Aristotel vorbea despre cât de ciudat este faptul că suntem programați să evităm lucrurile periculoase, dezgustătoare, dăunătoare sau înfricoșătoare — și totuși ne simțim atrași să fim în locuri unde intrăm în contact cu lucruri respingătoare, nocive sau terifiante.”
În ultimii zece ani, psihologii au început să dezlege această enigmă. Unele dovezi arată că poveștile de groază activează procese esențiale din creier care ne ajută să facem față incertitudinii. Cele mai recente rezultate sugerează că aceste povești fictive despre teroare pot aduce chiar beneficii psihologice serioase – inclusiv reducerea anxietății pe care o resimțim față de evenimentele din lumea reală. Ele sunt un balsam pentru grijile noastre.
Preferințe paradoxale
Coltan Scrivner, psiholog la Universitatea de Stat din Arizona și autor al noii cărți Morbidly Curious: A Scientist Explains Why We Can’t Look Away („Curiozitatea morbidă: un om de știință explică de ce nu ne putem desprinde privirea”), a fost unul dintre pionierii acestor cercetări. În timpul studiilor de masterat a început însă să se întrebe de ce poveștile de groază sunt prezente în toate culturile umane.
„Primele dovezi ale scrisului includ demoni înfricoșători și fiare monstruoase”, spune Scrivner, referindu-se la tăblițele babiloniene vechi de 4.000 de ani, gravate cu Epopeea lui Ghilgameș. „Aș spune că elementele poveștilor de groază sunt la fel de vechi ca limbajul însuși.”
O explicație posibilă este că poveștile de groază funcționează ca o formă de joc care ne permite să înțelegem lumea din jurul nostru și să ne pregătim pentru amenințările cu care ne-am putea confrunta. „Este benefic pentru orice animal, inclusiv pentru oameni, să înțeleagă și să învețe despre pericolele din jurul său”, spune el.
Putem observa rădăcinile acestui comportament și la alte specii: gazelele, de exemplu, tind să observe prădătorii de la distanță înainte să fugă de ei. „Motivul pentru care oamenii par a fi cele mai morbid de curioase creaturi dintre toate este faptul că avem această capacitate extraordinară de a crea, transmite și consuma povești”, spune Scrivner.
El a adunat între timp dovezi consistente care susțin aceste beneficii adaptive. Într-un studiu, a recrutat aproximativ 400 de participanți online pentru un chestionar, în care aceștia trebuiau să își exprime gradul de acord cu o serie de afirmații despre consumul de filme de groază. Printre întrebările adresate se numărau:
- Îmi plac senzațiile pe care mi le oferă vizionarea filmelor de groază.
- M-am speriat atât de tare în timpul unui film de groază, încât mi-a fost frică să merg acasă sau să mă plimb prin casă după aceea.
- Îmi place să urmăresc „filme cu tortură” pentru că sunt curios cum ar fi, de fapt, tortura.
Analizând rezultatele, Scrivner a constatat că participanții puteau fi împărțiți în trei grupuri principale. Primul, „Adrenaline Junkies” („dependenții de adrenalină”), era motivat de senzațiile fizice ale suspansului – aceștia afirmau că se simt „mai vii” datorită fricii.
Al doilea grup, „White Knucklers” („cei care strâng pumnii de frică”), tindea să nu aprecieze stresul provocat de filmele de groază. „Nu le place neapărat senzația de frică, dar le place sentimentul de a-și învinge frica”, explică Scrivner. Ei considerau că experiența îi ajutase să învețe ceva important despre ei înșiși.
Al treilea grup, „Dark Copers” („cei care fac față întunericului”), vedeau filmele de groază ca pe un mod de a face față realității. Ei spuneau că urmăresc astfel de filme pentru a explora cât de violentă este lumea, de exemplu, și pentru a-și reaminti cât de sigure sunt viețile lor în comparație cu violența de pe ecran. Unii chiar vedeau acțiunea de pe ecran ca pe o modalitate de a-și gestiona anxietatea sau depresia — un mod de a-și testa curajul.
Fiecare dintre aceste motivații oferă o explicație pentru paradoxul fascinației noastre față de macabru. „Există mai multe căi către curiozitatea morbidă”, spune Scrivner.
Pentru a verifica dacă aceleași rezultate se mențin și într-un context complet diferit, Scrivner a colaborat cu cercetători danezi, care au chestionat vizitatorii Dystopia Haunted House, o experiență interactivă din Vejle, Danemarca, construită sub forma unui labirint cu efecte speciale și actori antrenați să-i înspăimânte pe participanți. Au apărut exact aceleași tipare – o validare importantă a teoriei. „Cele trei tipuri s-au replicat perfect într-o altă limbă, într-o altă cultură și într-un alt context”, spune Scrivner.
Ca dovadă suplimentară a valorii adaptive a curiozității morbide, el a descoperit că fanii filmelor de groază au demonstrat o reziliență mai mare în perioada de vârf a pandemiei de Covid-19. Ei aveau o probabilitate mai mare să fie de acord cu afirmații precum: „Am reușit să primesc veștile despre pandemie cu calm” sau „Cred în capacitatea mea de a trece prin aceste vremuri dificile.”
Simulări rafinate
Astfel de efecte pot reflecta, de asemenea, un principiu fundamental al modului în care funcționează creierul.
În ultimele decenii, filozofii, neurocercetătorii și psihologii au ajuns tot mai mult la ideea că mintea noastră construiește în mod constant simulări ale lumii din jur. „Este un motor anticipativ”, explică Miller.
Creierul nostru folosește „procesarea predictivă” pentru a ne ajuta să interpretăm evenimentele noi pe măsură ce se desfășoară și să ne planificăm răspunsurile în mod adecvat – iar cu cât facem asta mai precis, cu atât mai bine. Acest mecanism este esențial pentru modul în care reușim să ne adaptăm flexibil la o lume plină de incertitudini.
Miller sugerează că poveștile de groază oferă exact atât de multă incertitudine cât este nevoie pentru a menține „motorul anticipativ” al creierului activ, permițându-i să își rafineze simulările și să facă predicții mai bune despre amenințări în viitor. „Rămânând în această zonă optimă, îți îmbunătățești constant capacitatea de predicție, astfel încât devii din ce în ce mai pregătit să gestionezi incertitudinea pe termen lung”, explică Miller.
La fel ca Scrivner, el consideră că acest proces poate fi util pentru reducerea anxietății, prin moderarea reacției de stres la evenimente tulburătoare. „Groaza este o oportunitate de a te juca cu frica, de a te juca cu dezgustul, de a te juca cu sentimentul de a fi pus sub presiune”, spune Miller.
Avantajul, desigur, este că rămânem în siguranță și confort pe canapeaua noastră pe tot parcursul acestui proces de învățare – iar intensitatea fricii o putem controla oricând, punând filmul pe pauză, ieșind din cameră sau ascunzându-ne în spatele găleții cu floricele.
Frica terapeutică
Scrivner sugerează că poveștile de groază ar putea fi chiar integrate în terapia psihologică, ca modalitate de a-i învăța pe oameni să înfrunte situațiile dificile. Cu cartea sau filmul potrivit, putem învăța să reducem intensitatea fricii până la acel punct plăcut de tensiune controlată – abilități de reglare emoțională care ne-ar ajuta să facem față mai bine stresului din viața de zi cu zi.
El subliniază că cercetătorii din Țările de Jos au folosit un principiu similar pentru a trata copiii cu anxietate, printr-un joc video numit MindLight. Jocul se desfășoară într-o casă bântuită, plină de monștri care țipă și urmăresc avatarul jucătorului. Copilul, însă, poartă o cască EEG care măsoară activitatea cerebrală, iar aceasta controlează direct o lumină de pe capul avatarului. Cu cât copilul devine mai calm, cu atât lumina strălucește mai puternic — întărind astfel starea de relaxare.
Dacă reușește să-și mențină calmul în timpul unui atac, monstrul se transformă într-un pisoi drăguț care îl urmează prin casă. Dacă, în schimb, copilul se sperie prea tare, apare un mesaj care oferă sfaturi despre cum să-și liniștească mintea înainte de a continua jocul.
În mai multe studii clinice, copiii care s-au jucat regulat MindLight au prezentat o reducere a anxietății în viața de zi cu zi — cu beneficii comparabile celor obținute prin terapia cognitiv-comportamentală clasică.
„Este incredibil, pentru că aceasta este metoda standard de aur în tratarea anxietății la copii”, spune Scrivner. El bănuiește cu tărie că poveștile de groază, fie în romane, fie în filme, ar putea avea un efect similar.
Așa cum scrie el într-un articol de sinteză pe această temă: „Conținutul de divertisment horror le permite oamenilor să experimenteze frica într-un mediu sigur și controlat, oferind ocazia de a exersa reevaluarea cognitivă, de a tolera senzațiile corporale neplăcute și de a contesta raționamentele emoționale.”
Dacă te afli în aceeași situație, Scrivner recomandă să cauți ceva care se află puțin dincolo de nivelul tău obișnuit de toleranță. „Cărțile sunt adesea un mod bun de a începe, pentru că îți poți controla imaginația ceva mai ușor”, spune el. Și încearcă să găsești povești care se potrivesc intereselor tale. „Groaza este unul dintre cele mai vaste genuri care există, așa că poți găsi teme care chiar să-ți placă.”
S-ar putea să fii surprins unde te va purta curiozitatea ta morbidă — și ce liniște neașteptată îți poate aduce în restul vieții.
Articolul original poate fi citit AICI.
