În cei treizeci de ani de capitalism nu s-a făcut nimic din cauza PSD, a comuniștilor reformați sau a celor nereformați, de felul lui Iliescu. Afirmația a devenit un leitmotiv repetat până la demonetizare de cei ce se consideră forțele progresiste. Când aceste forțe, reunite în CDR, au ajuns la putere pentru, până acum, un unic și decisiv mandat, s-au dovedit cu mult mai rapace decât neocomuniștii, jecmănind fără scrupule tot ce s-a putut. Însă asta este deja istorie, presărată cu mineriade, susținute și aplaudate de o bună parte a poporului, și demonstrații pentru democrație, dezavuate din fața televizorului de aceeași mulțime aproape amorfă.
În zilele noastre lucrurile s-au polarizat în mod evident. Există o parte a poporului care dorește autostrăzi. Aceasta este pătura ceva mai înstărită, care își permite excursii, care a adunat o brumă de avere și ar vrea să se bucure de ea, pentru că degeaba ai bani dacă nu îi poți cheltui. Acești oameni sunt în general corporatiști bine plătiți, patroni prosperi, dar și poporul din diaspora care mai vine pe plaiurile natale, deja obișnuit cu infrastructura și regulile din occident. Da, și bugetarii ar putea face parte din această clasă, însă ei depind de banii primiți de la stat, așa că sunt predispuși să închidă ochii la lipsa de drumuri și nu numai, mai ales când merg gratuit în vacanță, plătind cu vaucere. Foarte multor români nu le lipsește autostrada. Fie s-au obișnuit așa, cu depășiri la mustață și înjurături, fie pur și simplu nu circulă cu autoturisme, iar aceștia sunt pensionarii, peste cinci milioane, conform ultimelor statistici, adică probabil între un sfert și o treime dintre cei care am mai rămas în țară. Desigur, aici nu sunt incluși pensionarii speciali, oameni în plină putere, plătiți cu pensii disproporționat de mari în comparație cu ceilalți. Ei bine, cei care nu au nevoie de autostrăzi și nici de aeroporturi, și-ar dori în schimb spitale, dotate și accesibile, pensii mai mari și utilități mai ieftine, amănunte indiferente persoanelor active și bine plătite. Așadar cum pot fi reconciliate cele două categorii care au polarizat populația? Pentru că da, este greșit ca stat să împrumuți în neștire și să arunci toți banii pe pensii, salarii bugetare și ajutoare sociale, însă din punctul de vedere al pensionarilor, bugetarilor sau asistaților social, acest detaliu nu înseamnă nimic. Datoria statului este ceva abstract, la fel ca bunurile întregului popor, de pe vremea comuniștilor, în schimb foarte concretă este datoria la asociația de locatari sau cea notată în carnețel, la chioșcul sau crâșma din colț. Corupția și sistemul clientelar de partid nu reprezintă mare lucru. Accesul la funcții și venituri similare clasei care s-a îmbogățit pe spinarea statului reprezintă ceva la fel de intangibil ca mersul pe Lună, iar principiul „n-au decât să fure, dar să ne dea câte ceva și nouă” reprezintă un mod simplu și eficient de viață, valabil mult înainte de România Mare.
Nici naivități de genul că ne pleacă tinerii, copiii, din țară, nu mai au valoare. Cei mai mulți părinți chiar asta fac, își îndeamnă copiii, mai ales dacă aceștia reușesc să isprăvească o facultate, să-și caute un trai mai bun oriunde în lume. Nici îndemnurile lacrimogene, vehiculate pe rând de partidele politice, cum că o să ne aducem diaspora îndărăt acasă nu folosesc cuiva. Cei mai mulți, dintre cei care au plecat, au deja un alt loc căruia îi spun casă, chiar dacă unii încă mai trimit bani rudelor, sau încă mai vin în vizită, măcar ca să se trateze la dentist, pentru că aici este mult mai ieftin. Iar dacă, prin absurd, s-ar întoarce toți, ei bine, pur și simplu n-am avea unde-i primi, așa cum se întâmplă în fiecare august, luna concediilor. Nu există suficiente străzi, locuri de parcare, magazine, restaurante, spitale, firme care să le repare robinetul care picură sau să le instaleze aerul condiționat, pentru toți, iar lucrurile nu se vor modifica prea curând.
Atunci, la drept vorbind, mai ales aici, la noi, ce fel de schimbare așteptăm? Pentru generația Revoluției lucrurile au întârziat deja foarte mult și e puțin probabil să se mai bucure de marile lucrări de infrastructură, amânate zeci de ani. Copiii le-au plecat și nu mai sunt interesați despre ceea ce se petrece în țara natală, cu excepția poate a vreo zece procente dintre ei care încă mai simt nevoia să facă un bine celor rămași și merg la vot pe la ambasade, unii chiar dacă mai au deja încă o cetățenie. Iar vârstnicii au cu totul alte priorități, cele mai multe legate de supraviețuirea în această societate pe care nu o înțeleg și pentru care nu au fost pregătiți. Avem oare dreptul să-i blamăm că votează într-un anume fel, diferit de al nostru? Ne putem permite să le aruncăm în față faptul că ne-au distrus viitorul, nouă și nepoților lor, câtă vreme de fapt noi suntem cei care nu au avut suficientă grijă de viitorul lor? E mai bun Iohannis decât Dăncilă sau invers?
Din acest motiv, dacă nu și din altele, vom merge la vot, ca să aflăm din nou cu toții, pe propria piele, definiția democrației, în care majoritatea hotărăște. Iar rezultatul? Ei bine, rezultatul rămâne o necunoscută, de data asta nu și pentru cei care numără voturile și nici pentru cei care speră că și-au cumpărat deja o majoritate.