România între sugari și fripturiști – Dumitru MONACU, scriitor

Celebra de-acum afirmație a lui Rareș Bogdan cum că în treizeci de zile de la preluarea puterii PNL va tăia pensiile speciale, pe lângă meritata miștocăreală și bășcălie, a scos în evidență o realitate cruntă: nucleul politico-mafiot (alcătuit din politicieni, reprezentanți ai instituțiilor de forță, dar și ai altor entități străine sau mioritice) care are acces total și nelimitat la tastaturile vieților noastre, nu poate fi dislocat de niciun venetic ajuns din întâmplare prin preajma tabloului de comandă. Sunt sigur că fostul redactor al Realității TV a crezut că, odată ajuns în linia întâi a partidului, va putea să-și impună acest deziderat al său dar mai ales al majorității covârșitoare a românilor, fără nicio problemă, fără nicio frână, fără nicio poziție de-a curmezișul a vreunui factor de decizie din vârful piramidei. Nucleul de care vorbeam este atât de compact, dur și pervers, încât pe cale democratică nu se poate schimba absolut nimic atunci când unii idealiști gen Rareș Bogdan vor să dea iama în niște privilegii deja bine conturate. Nici măcar un partid nou, cu principii, doctrină și oameni imaculați nu ar putea schimba nimic din toate acestea, chiar și dacă ar beneficia de sprijinul total al majorității parlamentare. Sistemul este atât de alambicat și cu atât de multe încrengături, încât ajungem să apreciem vorba lui Nică din Humulești drept adevăr universal: un nebun aruncă o piatră în apă și zece deștepți nu o pot scoate! Din nefericire, în cei peste treizeci de ani de așa-zisă democrație, nebunii au fost cu zecile sau cu sutele de mii, iar deștepții s-au împuținat de la an la an la auzul foșnetelor de verzișori. Pentru că de asta au avut parte „idealiștii” care voiau să schimbe o ordine considerată firească de către păpușarii nației. Cum altfel se poate explica faptul că tot poporul știe ce schimbări esențiale ar trebui făcute de legislativ, numai ei, cei de la butoane, nu? Cu riscul de a mă repeta a „n”-a oară, voi aminti câteva dintre ele: alegerea primarilor în două tururi (la fel cum e ales președintele, la o adică!), eliminarea pensiilor speciale, nicio pensie să nu poată depăși media salariului din ultimii cinci sau zece ani, stabilirea vârstei minime de ieșire la pensie din Justiție și instituțiile militarizate la 60 de ani, micșorarea vârstei minime de ieșire la pensie pentru femei cu doi ani pentru fiecare copil crescut, interdicția de a cumula de la stat și pensie și salariu, ocuparea posturilor din administrația publică și din unitățile de stat prin repartiție, de către absolvenții din facultățile de stat cu mediile cele mai mari, pierderea mandatului de deputat sau senator în caz de migrare politică, stabilirea unui raport de maxim 10 la 1 între salariul maxim și salariul minim la stat, indiferent de natura instituției (ASF sau alte agenții unde salariile sunt astronomice!) interdicția de a activa în mai mult de un consiliu de administrație, stabilirea numărului de angajați la primării și CJ-uri în funcție de populația localității sau a județului, limitarea numărului de mandate pentru parlamentari, primari, viceprimari, președinți și vicepreședinți de CJ, miniștri, secretari de stat, șefi de instituții, la maximum două, limitarea imunității parlamentare strict la declarațiile politice, și lista ar putea continua pe încă două-trei pagini dacă ținem cont de bulibășeala statală și harababura instituțională din România noastră scumpă și dragă. Așadar, problemele se știu, soluțiile așișderea numai că … organul adică puterile statului nu fac altceva decât să sugă din vlaga nației precum bebelușul proaspăt adus pe lume care, după un somn și-o râgâitură sănătoasă face ceva în pamperși și pentru popor. Nu contează că anomaliile se văd din avion, că o țară întreagă își dorește niște schimbări întru normalitate! Oricărui visător gen Rareș Bogdan ajuns în malaxorul puterii i se extrage nervul potrivnic folosindu-se un anestezic pe bază de aur sau arginți și în maximum treizeci de zile (scuzați-mi vă rog, plagiatul!) ajunge să joace precum i se cântă, uitând total de promisiunile cu care a păcălit lumea la un moment dat. Din aceste motive oamenii din tagma prezentată nu mai intră în categoria idealiștilor, ci în cea a fripturiștilor. Calea pe care merge acum România, adică prin bălării, li se poate imputa cu siguranță și acestor fripturiști. Că dacă rămâneau la stadiul de idealiști ne-am fi ales de mult timp cu o revoluție sistemică. Așa, continuăm să le schimbăm „sugarilor” nației, pamperșii nesimțirii!