Instituția divorțului în România – Dumitru MONACU, scriitor

Recentul incident mustind a țigăneală dâmbovițeană care i-a avut ca protagoniști pe doi cetățeni ai patriei umflați întru prostie cu pompa de către toată presa din România ne-a demonstrat că la noi anormalul se aciuează în absolut orice domeniu al vieții cotidiene. Prezentată pe toate posturile de televiziune și în toate publicațiile, bătaia dintre Reghe și Prodanca mi-a stârnit silă, o silă îndreptată în primul rând către media. Da, e adevărat că și pe alte meleaguri se întâmplă tot felul de inepții și sunt prezentate pe larg în presă dar să nu uităm un lucru esențial: acolo, în acele țări unde democrația este înțeleasă, respectată și aplicată la virgulă, există ziare de scandal care numai cu astfel de subiecte se ocupă. Publicațiile serioase nici măcar tangențial nu abordează asemenea subiecte. La noi, toți, cu mic cu mare, la rubricile de știri, mondene sau de sport, ne-au îndopat cu imagini jalnice care îi prezenta pe cei doi corifei ai neamului îmbrâncindu-se și cărându-și palme și pumni. PE-NI-BIL, oameni buni! Analizând și chiar generalizând cauza acestui episod neplăcut ajungem la blestematul sau beneficul divorț, evenimentul care produce năruirea sau reconstrucția unor edificii relaționale cu efecte de multe ori, diametral opuse pentru protagoniști. Spre deosebire de statele civilizate unde divorțul este considerat un fenomen normal, la fel ca și căsătoria de altfel, la noi la români ruperea certificatului de căsătorie provoacă atâta ură și atâta înverșunare încât de multe ori s-a ajuns chiar la crimă. Totul pornește de la un concept greșit inoculat de zeci sau poate chiar sute de ani care îl … „împroprietărește” pe un partener cu celălalt. Total greșit întrucât niciunul dintre cei doi nu poate face parte din patrimoniul celuilalt. Natura relației trebuie să derive din voința comună și nicidecum din directivele unui act legalizat la starea civilă. În mod normal problemele mari ale unui divorț ar trebui să existe numai în cazul existenței urmașilor. Partea materială nu trebui să genereze conflicte, ură sau alte neajunsuri. Exact ca într-o afacere cu doi asociați, dacă unul dintre ei socotește avuția comună, o împarte în două părți egale și apoi îl invită pe celălalt să își aleagă partea, este imposibil a mai apărea vreun conflict patrimonial. Când e vorba de copii, de sentimente și chiar de amintiri, problema se schimbă total. Obligatoriu una din părți se va considera nedreptățită, dată la o parte sau poate chiar umilită. Din păcate aici logica nu-și prea găsește locul și drept urmare apar episoade jalnice gen cel petrecut zilele trecute la Snagov. Totuși, rațiunea ar trebui să primeze și în astfel de cazuri. Dacă partajul poate fi eliminat din lista de probleme, atunci nu mai rămân decât două aspecte: copiii și sentimentele. Amintirile nu le-am mai inclus, ele fiind ghiuleaua de picior pe care fiecare dintre cei doi o va purta o bună bucată de vreme, fără să existe posibilități nici de eliminare și nici de diminuare a efectelor lor, doar timpul fiind leacul. În cazul copiilor, iarăși există cale de rezolvare deși poate, uneori nu e pe placul unuia sau altuia dar ceea ce instanța decide, trebuie respectat cu strictețe, așadar nu mai rămâne ca problemă decât gestionarea sentimentelor. Ei, aici, e aici întrucât nicio justiție din lume nu poate face lumină sau dreptate în acest caz. De regulă, unul dintre parteneri vrea să plece din relația legalizată, celălalt, nu. Modul de rezolvare depinde în mare parte de cultura, nivelul de instruire, ocupația, religia, scara socială sau concepția despre lume și viață a celor doi. Din păcate la noi în România divorțul a fost perceput de-a lungul vremilor ca un fel de eveniment paria, societatea înfierând cu mânie proletară sau capitalistă pe cel ce determina și dorea desfacerea căsătoriei. Total greșită această concepție întrucât sunt nenumărate cazurile când dintr-o căsnicie cu probleme, prin divorț, măcar unul dintre soți și-a construit ulterior o familie frumoasă. Nimeni nu este proprietatea nimănui, aceasta trebuie să fie deviza pe care să și-o însușească cei doi soți înainte de a păși pragul stării civile. Nu actul îi unește ci dragostea, respectul, comuniunea de idei. De-abia atunci când cuplul este pe aceeași lungime de undă, cei doi se aparțin unul altuia, fiind aproape un tot. Altfel, exact cum ai încerca să amesteci uleiul cu apa, misiune eșuată, adică și drept urmare divorțul este mai mult decât necesar în aceste cazuri. Asta ar trebui să învețe și să înțeleagă oamenii, societatea noastră! Până atunci, românii vor urmări cu nesaț aventurile lui Reghe și Prodanca și la fel ca la meciurile de pe stadion vor aplauda sau, mai ales, îl vor huidui pe cel ce nu le este pe plac!