Longevivii căpitani de echipă și rezervele lor – Dumitru MONACU, scriitor

După cum multă lume știe, mișcarea politică păstorită la alegerile din 2020 de către familia Țurcanu, adică ALDE, a obținut oarece procente, ce-i drept, majoritatea prin mediul rural, care i-au permis obținerea unui post de vicepreședinte al CJ Botoșani, dar și ale unor fotolii de consilieri prin județ. Așa stând lucrurile, era normal ca PNL să îi primească cu brațele deschise pe cei doi soți, mai ales că în pușculița galbenilor voturile nu dau nicicum pe dinafară. Menținerea pe durată nedeterminată a familiei Țurcanu în anticamera PNL nu are altă noimă decât ascuțitul instinct de conservare al liderului actual Costel Șoptică, cel care, în  zece ani de partizanat, a învățat un lucru omniprezent în politica românească: șefia se poate păstra numai în condițiile în care elimini contracandidații. Nu contează performanțe, eșecuri sau alte asemenea variabile, ci numai și numai asigurarea spatelui, adică aruncarea peste bord a indezirabililor, recte aspiranții la fotoliul de lider. Privită pe parcursul celor aproape treizeci de ani, politica botoșăneană ne-a demonstrat cu vârf și îndesat acest adevăr. Toți, absolut toți șefii de partid au fost debarcați de la șefia grupării de oamenii purtând pe spate numerele doi sau maxim trei în partid. Astfel, la PSD, Conțac i-a suflat postul lui Baltă, Marcu lui Conțac în timp ce Țâbuleac l-a detronat pe Dinu Secrieru, Câmpanu pe Țâbuleac, iar Țurcanu pe Câmpanu. Odată cu retragerea voită a lui Marcu și cu cea nevoită a lui Țurcanu, după oarece interimate, cele două posturi de prim rang din PSD respectiv PNL au intrat pe mâna a două persoane extrem de pragmatice, care au realizat încă din prima zi de interimat că funcția de șef de partid se poate păstra numai și numai dacă îți elimini potențialii rivali. Astfel, la PSD au fost eliminați, unul câte unul sau chiar în echipă, Macaleți, Huncă, Ciofu și Rotaru, ajungându-se în prezent la o stabilitate soră cu dictatura în ceea ce privește conducerea locală. Nimeni, absolut nimeni nu mai crâcnește în partid de teama pierderii osciorului aruncat cu inteligență și viclenie de către șefa absolută, Doina Federovici. La liberali situația a fost ceva mai complicată datorită ghimpelui care a fost Cătălin Flutur, lider de necontestat al aripii pedeliste. Odată cu eliminarea (sau parțial, autoeliminarea!) din preajma fotoliului de lider a fostului edil cu trei mandate la activ, Șoptică a respirat ușurat, ceilalți opozanți, fie că erau din vechiul PNL, fie din PDL, devenind efectiv niște fire de păr în calea … foarfecului! Și uite-așa, cei doi lideri politici care controlează județul au devenit cei mai longevivi șefi de partid! Din păcate pentru botoșăneni, această constanță la butoane nu se datorează nici cât negru sub unghie performanțelor manageriale ci, repet, numai și numai ascuțirii instinctului de conservare al celor doi. Un instinct care bate la fund celebra sintagmă „Dezbină și condu!”, liberalii fiind exemplul cel mai concludent în acest sens. Păi dacă nici ei nu au fost (și încă mai sunt!) dezbinați, atunci cine ar mai putea fi? Și totuși, până la anihilarea facțiunii pedeliste, conducerea sau, mă rog, manageriatul partidului a întâmpinat foarte multe dificultăți. Așa cum soacrele spuneau pe vremuri despre nurori că și-au adus în casă pe dracul cu lăutari, la fel gândește și Șoptică despre (re)intrarea Țurcanilor în partid sau dacă e să fac apel tot la o vorbă din popor, paza bună trece primejdia rea! Referitor la cei doi soți, destinul lor politic este cu siguranță legat și de direcția pe care o va lua ALDE după recentele schimbări la nivel de staff. Nu este exclusă o reîntoarcere acolo, în situația în care Șoptică va întrece măsura cu ținutul lor pe hol, în picioare. De partea cealaltă, Doina Federovici și-a blindat atât de solid și trainic fotoliul de lider, încât doar un cataclism (nu natural, ci politic, evident!) ar mai putea-o îndepărta de la butoane. Toți, absolut toți cei din liniile patru și cinci încolo (că doi și trei nu există!) depind aproape visceral de privirea Doinei. O privire chiorâșă sau o grimasă a ei i-ar putea trimite automat în anonimatul tern în care se zbăteau înainte de a-i face oameni. Cu toate acestea, cei doi lideri ne vorbesc, foarte des, despre cum muncesc ei în echipă! O echipă în care căpitanul stă picior peste picior în tribună de parcă ar fi finanțatorul, iar jucătorii se străduie din răsputeri să transpună în fapte partitura scrisă de căpitan. Că altfel, pierd posturile de titulari (vorba vine, ei fiind clar, rezerve!) și sunt trimiși în divizia inferioară!