Țărănimea efemeră de azi… – Dumitru MONACU, scriitor

Numită și tratată în fel și chip (în sensul rău, firește!) țărănimea română a fost de-a lungul istoriei, un adevărat stat paralel întemeiat pe niște principii și reguli care pot fi regăsite în coduri și legi care au stat (și nu mai stau, din păcate!) la baza statului actual eșuat pe trei sferturi. Dacă celelalte pături sociale erau la cheremul dregătorilor zilei, țăranul român, în sărăcia și cinstea lui nu depindea decât de Dumnezeu care îi dăruia coltucul de pâine, ploaia salvatoare sau ucigașă, sănătatea sau boala. Relația lui cu autoritățile era una extrem de simplă atâta vreme cât în țară era pace: știa că din sărăcia lui trebuie să dea unora pentru a-și propăși bogăția. Nu depindea cu absolut nimic de dregători. Din contră, ei, mai marii zilei erau la cheremul lui deși aparent el, țăranul român era sărac lipit și nu avea ce să le ofere. Catastrofa care îl îngenunchea uneori pe țăranul român era una singură și nu provenea de la divinitate ci de la ocârmuitorii lacomi, proști, ambițioși sau nătângi: războiul. În caz de război, țăranul era așezat de către capetele încoronate în prima linie adică acolo unde săgeata, sabia, glonțul sau ghiuleaua inamicului nu prea își rata ținta. Că doar nu erau nebuni să-și arunce în măcel odraslele, neamurile, prietenii sau alți marțafoi care se scălămbăiau printre zidurile cetăților. Dar nu teama de moarte îl … omora pe țăran ci urmările lui întrucât după orice bătălie, feciorii și ceilalți oșteni proveniți din țăranii în putere dispăreau, lăsând coarnele plugurilor pe mâinile femeilor sau ale copiilor. Lipsa forței de muncă datorată deselor războaie era cruntă, de multe ori domnitorii autohtoni populând anumite zone cu prizonieri (în caz de izbândă pe câmpul de luptă!), așa cum a făcut Ștefan cel Mare care a umplut valea Siretului inferior cu poloni, ucraineni sau lipoveni. Cum însă ai noștri românași erau de multe ori ciuca bătăilor din cauze obiective (stat mic contra dușman puternic) sau subiective (alianțe gândite și alese prost) e limpede că pe lângă celelalte necazuri pricinuite de război se adăuga și acesta al depopulării care avea efecte extrem de negative asupra nației, a societății și devenea de multe ori proiect de țară tratat cu toată seriozitatea de către ocârmuitorii zilei. Faptul că astăzi țărănimea a dispărut ca entitate de pe teritoriul României nu se datorează nici războaielor, nici molimelor ci politicilor fără noimă pe care le-au pus în practică niște netoți cocoțați în funcții înalte pentru care singura direcție de acționare a fost banul. Nu a mai contat nimic, nici patriotism, nici datorie, nici credință în Dumnezeu, nici omenie până la urmă ci doar foșnitul bancnotelor care le-a strepezit conștiințele și sufletele. Dispărând țărănimea au dispărut două repere extrem de importante pentru orice popor. În primul rând nu mai are cine să … ne tragă ciubotele vorbele unui mare țăran român Ion Creangă adică forța de muncă autohtonă a fost eminamente alungată afară sau ucisă aici, în țară. În al doilea rând, odată cu dispariția țăranului român a dispărut noțiunea de independență față de autorități, întrucât acesta trăia și se descurca de sute și sute de ani cu ceea ce îi oferea glia de care se simțea atât de atașat. Până și Ceaușescu ura această clasă socială întrucât nu o putea șantaja nici cu închiderea unui robinet, nici cu tragerea unui heblu și nici cu austeritatea rămasă proverbială din magazinele comuniste. Din păcate, politica lui de distrugere a satelor a fost continuată și perfecționată de călăii nației Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis sau grupările infracționale coordonate de către ei, numite PSD, PNL, PDL, UDMR, UNPR, ALDE și tot neamul lor de parveniți trădători care au pus umărul la dispariția unei clase sociale ce nu stătea cu capul în țărână decât la propriu fiind extrem de greu de șantajat politic așa cum este astăzi o altă clasă, nou apărută, care depinde în tot și în toate de pixul celor înșirați mai sus, clasa numindu-se „bugetari” cu subclasele ei, bugetari fraieri și bugetari de lux. Cu o așa schimbare în zona socială, România este condamnată la dispariție întrucât eternitatea s-a născut la sat și nu prin birourile administrațiilor locale și centrale acolo unde efemerul ține maximum patru ani. Sau poate mai mult, dacă cei pomeniți mai sus își dau mâna întru slava și bunăstarea lor. Nu a României!