Operațiunea „Acvariul” – Dumitru MONACU, scriitor

Spunea odată cineva că dacă oamenii și-ar putea citi gândurile, ar trăi izolați și ascunși prin toate văgăunile și peșterile pământului făcând pe cât posibil ca relaționarea dintre ei să tindă spre zero. Din păcate, pentru cei mai mulți dintre pământeni, dezvoltarea exponențială a tehnologiei dublată de intensele cercetări și descoperiri pe tărâmul inteligenței artificiale fac din umanitate un imens acvariu studiat și analizat îndeaproape de către niște semeni ai noștri care se cred a fi dătători de viață, speranță, bunăstare, catastrofe sau alte asemenea daruri divine. Așadar, momentul în care gândurile ne vor fi cercetate și studiate de către cei din exteriorul acvariului nu pare a fi prea departe. În acest context ar trebui să-i înțelegem pe potentații zilei care, atunci când au de pus la cale fel de fel de furtișaguri sau măgării merg în locuri izolate, fără semnal GPS sau din altele, își lasă telefoanele pe noptieră lângă rimelul amantei sau discută în șoaptă de parcă cineva, acolo lângă ei ar dormi iepurește. Cu toate acestea, reprezentanții instituțiilor deținătoare de aparatură performantă în filaj și ascultare îi urmăresc pas cu pas și îi filmează cum vor ei, mai ceva ca la Hollywood. Ultima astfel de ispravă a serviciilor (că aici se regăsește aparatura de ultimă generație despre ale cărei performanțe vom afla abia peste vreo 20 de ani!) l-a avut ca țintă pe baronul celui mai sărac județ din țară, Gheorghe Buzatu. Dacă vă gândiți cumva că doar el cu furăciunile lui se află în cinemateca de aur a celor ce nu cuvântă ci doar văd și ascultă, vă înșelați amarnic. Am specificat chiar de la începutul acestor rânduri că oamenii viețuiesc într-un acvariu imens și orice mișcare sau acțiune le este monitorizată 24 din 24. Asta dacă, subiectul vizat reprezintă ceva pentru societate. Cu siguranță că femeia de serviciu de la mine de la bloc sau portarul de la fabrica de înghețată nu intră în vederile … selecționerilor deși uneori am dubii și în aceste cazuri. În acest context, nu cred să existe primar, președinte de CJ, ministru, secretar de stat sau director de instituție care să nu-și aibă panoplia cu înregistrări video, audio sau informări ale unor „prieteni” pe rafturile bibliotecilor naționale și locale ale serviciilor. Și fiecare dintre cei ce ocupă funcțiile prezentate mai sus au pus botul, mai mult sau mai puțin, la șpaga cea de toate zilele care acoperă România precum neaua câmpurilor din Mirceștiul lui Alecsandri. Deosebire dintre cei scoși din acvariu și ceilalți, dacă e să ne referim la fapte, mai că n-ar fi. Totuși cineva, îi sortează, îi clasifică și la un moment dat dictat evident de niște interese, îl scoate din acvariu de urechi pe clăpăug și îl așază, în văzul tuturor pe scaunul ginecologic întru studiu de caz. Este un fel de execuție specifică evului mediu, în public, spre a da un exemplu poporului. Până aici, este perfectă acțiunea numai că unii subiecți deși poate mai hrăpăreți, mai păguboși și mai tenace decât baronul vasluian nu vor fi niciodată scoși la tablă și „mângâiați” cu sfântul Nicolae al justiției. Cine și cum ordonă aceste execuții? Repet, ele sunt extrem de benefice pentru cangrena națională produsă de extinderea șpăgii până și la toaleta publică dar de ce unii da și alții ba? De ce pentru șpăgi de o sută, două de lei se dau aceleași pedepse ca și pentru cele de milioane de euro? De ce nu se confiscă averile în totalitate? De ce sunt băgați la pușcărie pe banii nației în loc să fie lăsați liberi după ce li s-a confiscat totul? De ce unii sunt albi și alții negri? Că slavă Domnului, arhiva națională de filme și fonoteca de aur a instituțiilor abilitate cu astfel de activități sunt doldora de imagini și secvențe care pot dărâma o sumedenie de baroni locali, de primari sau alți politruci care dau iama precum lama în zăpadă, în banul public. Asta ca să ne menținem în peisajele hibernale ale bardului de la Mircești. În aceeași oală cu baronii ar trebui să fie puși și investitorii … primăverii, adică acei patroni de firme care câștigă licitațiile datorită unui singur criteriu și anume parandărătul. Dacă el, patronul, dă șpagă de 10 – 20 la sută din valoarea lucrării și în plus mai umflă prețul final și cu profitul lui, situat cam tot pe acolo, vă dați seama cam câți bani sar din buzunarul nostru în buzunarul lor? Că banii puși în joc nu sunt făcuți nici la sediul vreunui partid și nici pe holurile consiliilor județene. Sunt ai mei, ai tăi, ai vecinului, ai prietenului, ai rudei tale și așa mai departe. Revenind la politrucii decizionali din administrație, doar un idiot ar mai putea înghiți gălușca servită de ei precum că se pun în slujba comunității, că ceea ce fac se datorează pasiunii și dragului de concetățeni, că ei sunt aleșii domnului. Aici poate au dreptate: sunt aleșii unor domni de la butoane pe niște criterii încă tulburi pentru opinia publică. Drept urmare, unii sunt extrași, alții nu, din acvariul național!