Școala politicii și politica școlii – Dumitru MONACU, scriitor

Aproape orice român știe că în țărișoara noastră, între școală și politică nu există o relație foarte prietenoasă. Astfel, generațiile născute în secolul trecut consideră, pe bună dreptate, că lipsa unor studii adecvate și absolvite la timpul lor este un handicap destul de mare pentru un politician. Și totuși, mersul lumii, realitatea din jur încep să îi contrazică din ce în ce mai mult pe susținătorii politicienilor care au ros băncile facultăților. În acest sens se pot consemna două perioade distincte, prima dintre ele constând în epoca diplomelor de carton sau a fabricilor de diplome, așa cum au fost botezate o puzderie de unități de învățământ, pasămite universitar, care au apărut după 1989. Această perioadă se caracterizează prin faptul că o sumedenie de politicieni avizi de mărire, dar limitați ca studii la o școală profesională sau cel mult un liceu obscur, au obținut, contra cost, diplome universitare în special de juriști sau economiști. Aceste diplome bineînțeles că nu au fost folosite niciodată pe piața muncii libere, adică la privat, ci doar în CV-uri sau în funcții bine plătite la stat. Ba mai mult, unii au plusat, cumpărându-și cu bani grei diplome de masterat sau chiar de doctorat. Am ajuns astfel țara cu cei mai mulți doctori pe metru pătrat din UE, fapt care ar fi trebuit să reprezinte pentru noi, românii de rând, un motiv de laudă și mândrie. Din păcate, respectivii „doctori” nu sunt primiți nici ca spălători de dușumele sau ușieri la conferințele, întâlnirile internaționale sau dezbaterile științifice axate pe profilul care a reprezentat baza doctoratelor lor. Și ca tacâmul să fie complet, pe lângă puhoiul de doctori a apărut o gașcă de profitori și în zona militară. Astfel, au fost făcuți generali la apelul bocancilor o mulțime de ofițeri superiori care în afară de susținerea din mediul politic, nu au avut alte „calități”. Așadar, prin impostură, am devenit țara cu cei mai mulți doctori și generali din UE. Eficiența, aportul acestor moluște la dezvoltarea nației nu tinde spre zero ci sub zero întrucât prin „foncțiile” lor nu ne ajută cu absolut nimic în schimb, papă bani berechet de la buget. Și pe perioada de activitate și după, la pensionare. Din păcate sau din fericire, această perioadă a imposturii pare să piardă teren întrucât, în ultima vreme, românii nu se mai simt foarte deranjați de faptul că X sau Y, politicieni de top, stau cam prost cu școala. Astfel, Marcel Ciolacu sau Elena Lasconi, ambii cu ceață la mal prin actele de studii, candidează, iată, pentru funcția supremă în stat. „Au școala vieții!” – spun unii, readucându-ne în memorie faptul că nici Ceaușescu nu a fost prea școlit și a făcut atâtea și atâtea pentru români. Oricât de mult s-ar strădui cineva să explice noului val că pe vremea lui nea Nicu se lucra șapte din șapte zile și că banii tot nu ajungeau iar azi se trăiește cel mai bine de când există nația asta pe pământ, nu va avea câștig de cauză. Drept urmare, lipsa studiilor în cazul politicienilor a început să fie privită cu multă îngăduință, în unele cazuri chiar cu simpatie. Și astfel, încet-încet se face trecerea de la prima perioadă de care aminteam mai sus, la cea de-a doua, când liderii politici sunt apreciați doar după discurs și nu după ce știu sau ce fac. Principalul pretendent la Cotroceni, Marcel Ciolacu, a înțeles perfect acest lucru și prin discursurile aplicate pe care le susține în fața camerelor de luat vederi sau a mulțimilor, președintele PSD nu spune altceva decât ceea ce vor oamenii să audă. Astfel, Ciolacu a ajuns la faza că doar unui procent extrem de mic de români îi mai pasă când și dacă și-a luat bacalaureatul. La fel se întâmplă și în cazul Elenei Lasconi, facultatea obscură pe care ea ar fi absolvit-o nu reprezintă nici cel mai mic impediment în cariera politică. Ne aflăm așadar la debutul unor noi vremuri. Niște vremuri caracterizate prin cu totul alte caracteristici decât cele cu care eram noi obișnuiți. Vorbesc, evident, de generațiile născute în secolul trecut sau, mai exact, până la farsa din decembrie 1989. Mașina cu care călătoresc aceste generații merge tot înainte în timp ce drumul deja a apucat-o în lateral. Că o fi stânga, că o fi dreapta, habar nu am. Cert este că unul din primele semne ale acestui nou traseu constă în indiferența la esență și mersul după fenta vorbirii. Asistăm deci la o nouă politică a școlii și anume neglijarea ei, fapt care demonstrează inutilitatea actuală a școlii în politică. În România! Că în alte țări, nu prea cred să fie la fel…