Daci, moarte și altele – Dumitru MONACU, scriitor

Până la intrarea efectivă în subiectul editorialului de astăzi voi face o paranteză, o divagație rapidă și concisă în istorie. Dintotdeauna de când am citit și am studiat ce e cu România noastră, mi-am pus o întrebare extrem de simplă dar justificată: de ce pașoptiștii, reprezentanții Școlii Ardelene sau alți luptători pentru cauza națională nu au dat atunci, în 1859, numele de Dacia, țărișoarei noastre? Ar fi fost nu numai o denumire potrivită dar ne-ar fi fixat temeinic și etern în istorie, în geografie și în mentalitatea lumii. Cât despre legătura cu Roma, dacă nici Dacia nu a fost legată (și la propriu și la figurat!) de Cetatea Eternă atunci cine a fost? Privind înspre Vestul Europei, m-am gândit că poate nici acum nu ar fi prea târziu pentru recăpătarea acestei denumiri. Nu, nu din cauza proștilor, inculților și exaltaților care fac azi apologia „dacismului” în context politic ci gândindu-mă la Olanda care și-a schimbat în toate actele denumirea, devenind de la 1 ianuarie 2020, Netherlands adică Țările de Jos. Bineînțeles, sunt conștient de faptul că așa ceva nu se va întâmpla în următoarele zeci de ani și tocmai de aceea, mă rog la bunul Dumnezeu să-mi țină România pe harta globului în granițele actuale, să nu-i fie scris numele cu doi de „r” și să dăinuie limba strămoșească și tradițiile multiseculare. Dar nu despre aste e vorba în rândurile următoare ci despre un obicei al dacilor care azi ni se pare ciudat, desuet, aiurea sau de neînțeles. Este vorba de faptul că la nașterea unui copil, dacii plângeau iar la moartea oricui, ei râdeau. Logica acestor obiceiuri este acasă la ea dacă ne gândim că viața este un șir necontenit de zbateri, dureri, necazuri, griji, toate acestea fiind arareori presărate cu niscaiva bucurii. Cât despre moarte, ea era privită și primită de către strămoșii noștri ca un act eliberator, o evadare, o scăpare de toate relele. Modul diferit în care dacii priveau viața ar trebui să ne dea de gândit și să ne reorientăm prioritățile. Pentru că da, cel mai sigur lucru din viață este chiar moartea! Un adevăr mai mare decât globul pământesc este ignorat în prima jumătate de viață de către aproape orice om de pe planetă. Știm asta, dar mai ales pe la douăzeci de ani, uneori ne amăgim că poate persoana noastră este o excepție de la regulă. Și văzându-ne tineri, sănătoși, virili, puternici, mai că am avea și oarece argumente să susținem utopia nemuririi. Din păcate sau din fericire, înaintarea în vârstă ne aduce, prin bătrânețe, boli și neputință, realitatea în fața ochilor așa cum este ea. Întunecată, lungă, slabă și zăludă, cum s-a exprimat Topîrceanu în „Balada unui greier mic”. Tocmai de aceea, zic eu,  moartea ar trebui altfel abordată de către oameni. Din moment ce e cel mai sigur lucru care ni se poate întâmpla în viață, de ce să ne amăgim, de ce să o ignorăm ani și ani de zile? Încă din primele clase primare copiii ar trebui să fie familiarizați cu acest fenomen, chiar dacă unor părinți li s-ar părea o absurditate acest lucru. Iar una din principalele axe în acest sens ar fi studierea corpului omenesc, a sistemului osos care ar proiecta în mintea copiilor ideea că toți avem oase, toți avem un craniu (nu numai pirații pe pavilioanele lor fluturând în vânt!) și că doar aceste „componente” rămân în urma noastră demonstrând șederea vremelnică a omului pe pământ. Studierea unui schelet la școală de către copiii din clasele primare nu ar fi nici cinică, nici înspăimântătoare și nici lugubră, dacă li s-ar explica școlarilor că fiecare dintre noi este, în fond, un schelet și fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, așa își va termina existența. Astfel, nimeni nu se va mai înspăimânta la vederea unui craniu și nimeni nu va mai vedea în el ceva extrem de rău și de înfricoșător. Apoi, prin acțiuni bine gândite, oamenii ar trebui să utilizeze ca mijloace de lărgire a orizontului științific, cultural, chiar artistic, nu numai școala cu ale ei cursuri tradiționale sau de dezvoltare personală ci și o altă fațetă a cunoașterii și anume cursurile despre … moarte. Știu, pare total nepotrivit cu vârsta la care oamenii învață și se instruiesc, dar, vrem-nu vrem, comparativ cu alte discipline, aceasta are sută la sută aplicabilitate în viețile noastre. Din păcate, singura componentă a societății care mai abordează cât de cât acest aspect este biserica. Dar ineficient, zic eu, întrucât acțiunile bisericii cu privire la moarte se desfășoară ori pe ultima sută de metri a omului ori chiar imediat după, adică la înmormântare. Degeaba ne atenționează preotul pe perioada slujbei de înmormântare că totul e deșertăciune, după ce se bat cuiele în sicriu toată asistența nu se gândește decât tot la viață, unii la praznic iar alții la continuarea activităților zilnice. Asta ca să nu mai spun că multă lume nu e … dusă la biserică de multe ori, așa că eventualele dezbateri pe această temă sunt mereu amânate sau chiar șterse din cotidianul zilei. Ceea ce este rău, întrucât, pe lângă fricile existenței, omul mai are de dus în cârcă și fricile inexistenței, adică ale morții. Așadar, pregătirea mentală a omului pentru călătoria cea mare lipsește cu desăvârșire. Și totuși, afară de preoți, ar mai fi o categorie profesională care ar putea lucra cu mentalul în această direcție. Este vorba de psihologi care, se știe, împreună cu preoții sunt la mare căutare în ceea ce privește serviciile de informații care atunci când obțin semnătura de colaborare din partea lor, au acces la niște date extrem de confidențiale din viața individului sau din comunitatea respectivă. Cât despre moarte, aceasta nu prezintă interes decât atunci când lovește în proximitatea lor. Că și ei și ai lor mor deși uneori se cred tartori și nemuritori…