De ceva vreme asistăm la o demonizare agresivă a Franței. Se știe cine se află în spatele acestei acțiuni care ar fi stârnit zâmbete și un altfel de revoltă dacă am fi avut parte de educație în adevăratul sens al cuvântului și nu doar de diplome lipsite de acoperire. Dacă… Din păcate, la ce educație avem, manipularea prinde al naibii de bine. Asta ne caracterizează, printre altele, ca popor, ca societate. Oile strigă la la alții să fie atenți și să nu se lase manipulați în timp ce percutează cu elan la cele mai abjecte porcării.
Franța e o putere meschină, Franța are un trecut imperialist și plin de crime. Franța a comis orori de neimaginat în coloniile pe care le-a exploatat fără scrupule (ce-i drept, la un moment dat Franța deținea vreo zece milioane de kilometri pătrați de colonii) și, desigur, ce avem noi de învățat de la francezi?
Nu e obligatoriu să ai doctoratul pentru a sesiza manipularea și scopul acesteia, dar cât timp pe meleagurile mioritice educația se confundă cu tăiatul frunzelor la câini, nu e nevoie de cine știe ce efort pentru a mâna turma de oi acolo unde îți este interesul. E drept că în istoria Franței există o mulțime de momente controversate, inclusiv excesele din timpul Revoluției Franceze, dar asta e evoluția societății, un grafic cu dinți de ferăstrău, nu o dreaptă ascendentă. Da, e foarte adevărat că n-au trecut prea mulți ani de când francezii au renunțat la ghilotină, dar înainte de a arăta paiul din ochiul Franței, ar fi bine să ne ocupăm de bârna din ochiul nostru și să ne întrebăm ce ar fi fost România fără Franța.
Ideile Revoluției Franceze din 1789 au inspirat profund revoluționarii români, iar o mulțime de revoluționari siliți să ia calea exilului au găsit sprijin în Franța. Franța lui Napoleon al III-lea a fost cel mai puternic susținător al unirii Moldovei și Țării Românești sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza și recunoașterea lui Cuza la Istanbul se datorează în mare parte diplomației franceze. Tot Franța ne-a luat apărarea în 1966, când cu abdicarea forțată a lui Cuza și venirea lui Carol I pe tron.
Deși nu a fost implicată militar în Războiul de independență, opinia publică și presa din Franța au dovedit simpatie pentru eforturile românilor, contribuind la legitimitatea internațională a României. În primul război mondial, Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Henri Berthelot a ajutat la reorganizarea și instruirea armatei române după dezastrul din 1916, dezastru care s-a datorat mai ales conducătorilor români, comandanților „geniali” de teapa lui Dumitru Iliescu. Cine a susținut revendicările teritoriale ale românilor la Conferința de pace de la Paris? Tot Franța. După evenimentele din 1989, Franța a venit cu convoaie de ajutoare umanitare, a dat startul înfrățirilor cu localități și școli din România, contribuind la risipirea beznei în care ne-a aruncat regimul Ceaușescu și multe altele.
Nu e cazul să ignorăm că Franța a fost locul unde oameni de cultură cu care ne mândrim au reușit să-ți desăvârșească educația și opera. Enescu, Brâncuși, Ionescu, Eliade, Cioran, Istrati, Celan sunt nume cu care ne mândrim – ăia care am auzit de ei –, dar aceștia nu ar fi existat fără Franța. Ilustrativ este cazul lui Tristan Tzara – Trist în Țară sau an Țară, așa, să mulțumim pe toată lumea. Tot Franței în datorăm, chiar dacă s-a născut la Moinești.
Evident, relațiile României cu Franța nu vor fi dramatic afectate pentru că badea Român Verde umple internetul cu tâmpenii, iar cercul adepților lui se lărgește de la o zi la alta, dar curentul de opinie din societate e foarte important mai ales pentru noi și, dacă situația persistă sau escaladează, o să se irite și francezul de rând. Poți ignora Franța, o poți ponegri, o poți caricaturiza cât vrei, dar nu poți șterge cu buretele ce a făcut pentru România. Nu Franța e de vină că ne scufundăm în ridicol, ci propria noastră superficialitate, lipsa educației și refuzul încăpățânat de a învăța din istorie. Într-o epocă a confuziei programate, să urăști ce nu înțelegi a devenit normă. Și exact asta ni se întâmplă.
