O scrisoare nicidecum pierdută – Dumitru MONACU, scriitor

O bună bucată de timp am tolerat, sau altfel spus am lăsat de la mine atunci când a fost vorba de disputele cu caracter politic. Întâi și întâi mă întorceam în mine și frământam ideea, evenimentul sau știrea cu pricina, până când o reduceam aproape la absurd ca să-mi pot face cât de cât o idee justă și corectă. Și fără să mă laud sau să vreau să epatez, concluziile frământărilor mele interioare nu difereau prea mult de poziția adoptată inițial. Apoi, puneam contrele „opozanților” pe neștiință, neinformare, dezinformare chiar, sau înțelegere eronată. Din aceste motive am încercat, cu menajamente evident, să atrag atenția unora despre eroarea în care se zbat mai abitir ca peștii pe uscat. În zadar! Atunci mi-am dat seama că nu mă luptam cu neștiința, ignoranța sau incapacitatea de înțelegere, ci cu îndârjirea, ofuscarea, frustrarea. Acum să nu credeți cumva că m-am simțit vreodată în postura deținătorului adevărului universal! Nu, nici pe departe! Numai că părerile și aprecierile mele de la un moment dat s-au transformat în timp în certitudini, în fapte concrete. Din aceste simple dar complexe considerente am ajuns la situația în care mi se pare efectiv pierdere de timp orice încercare de desfundare a minții vreunui îndârjit, ofuscat sau frustrat. Nu, tovărășeilor! Nu îmi mai bat capul cu voi, vă elimin din preajma mea sub orice formă civilizată cunoscută și nu mai vreau să am vreo tangență cu voi. Nici la bine, nici la rău. Și uite-așa, îmi vin în minte înțeleptele cuvinte ale bunicului meu: „Pe calic să nu-l ajuți, nici pe proastă să n-o…!” Cum s-ar spune, fiecare cu treaba lui, fără intersecții de idei, fără intersecții…materiale. Mai ales pe rețelele de socializare unde, observ, s-au trezit toți neisprăviții să fie deștepți. Bine, nimeni dintre noi nu e complet finalizat, loc de evoluție este bugăt, numai că unii își doresc cunoașterea doar ca un scop în sine și numai dacă aceasta se mulează perfect pe profilul lor. Ceea ce, evident, nu este cu putință. Am postat în urmă cu ceva timp o scrisoare deschisă adresată lui George Simion, președintele AUR. Efectele nu au întârziat să apară. Am realizat din nou că amiciția pe FB ține de la prag și până la ușă. De altfel, știam exact care va fi feed-back-ul, știam cu o oarece aproximație cine și cum va aprecia mesajul din text. Un mesaj care nu este altceva decât o chemare la meditație, o chemare la analiză coerentă și corectă a situației din România zilelor noastre. În proporție de peste 90 la sută, părerile exprimate au fost sub spectrul normalului, al obiectivității și realismului. Frustrații, ofuscații și îndârjiții ori s-au abținut cu mare greutate să comenteze, ori au dat cu oiștea-n gard lansând probleme perpendiculare de-a dreptul cu subiectele expuse în scrisoare. Una peste alta, am constatat că am peste 90 la sută de amici pe FB drept oameni de calitate, cu mintea limpede la ei. Ceilalți 10 la sută (cifra este în scădere vertiginoasă întrucât m-am hotărât să-i elimin chiar și pe cei mai apropiați…apropiați!) nu mai au vindecare deocamdată. Doar după ce va veni Mesia de Simion la butoane, după o legislatură de habarnism politic și măsuri revanșarde, doar atunci este posibil să li se ducă voalul îmbâcsit de pe ochi. Dar, după cum le văd eu îndârjirea și frustrarea, tare mă tem că nici atunci. Și nici nu mă mai miră. Când vezi ce se vântură pe rețele, câtă siguranță de sine emană indivizi care ieri învățau alfabetul logicii, dar azi dau lecții de geopolitică și strategie economică, nu te mai miră nimic. Ba mai mult, dacă îndrăznești să pui o întrebare firească sau să exprimi o nedumerire, ești imediat catalogat drept trădător globalist. Ăștia sunt noii profeți ai patriei, ghidonați nu de idei, ci de resentimente.Am ajuns în situația penibilă în care adevărul e tolerat doar dacă se potrivește cu furia majorității. Orice nuanță, orice tentativă de a explica, de a aduce echilibru, e considerată pactizare cu inamicul. Dar ceea ce mă doare e că se pierde dialogul. Nu ne mai ascultăm unii pe alții. Ne urlăm punctele de vedere în gol și ne mirăm că nu le aude nimeni. Păi cum să le audă, când fiecare e cu dopurile ideologice în urechi? Când fiecare are certitudini beton și niciun semn de întrebare? Asta nu mai e societate, e o mulțime în derivă. Drept urmare încerc, pe cât pot, să-mi păstrez cumpătul. Să nu răspund la agresivitate cu agresivitate. Dar oricât de calm ai fi, nu poți ignora că linia roșie a fost de mult depășită. Iar dacă nu spunem nimic, ne trezim că suntem parte din peisajul tăcerii. Și eu nu vreau să fiu peisaj. Prefer să fiu țintă, dar verticală, decât martor mut, dar comod. Așadar, scriu. Și voi mai scrie. Nu pentru că sper să schimb lumea, ci pentru că nu pot să tac atunci când văd că lumea se rostogolește spre un nou haos cu zâmbetul pe buze și pumnii strânși. Măcar să rămână cuvintele. Să se știe că unii n-au fost orbi. Nici surzi. Nici tăcuți.