Epigrama botoșăneană și incertul ei viitor – Dumitru MONACU, scriitor

Multă vreme epigrama nu și-a găsit locul nici în zona literară și nici în cea a umorului sau a satirei. În schimb, în sufletele oamenilor o epigramă bună și acidă mergea precum comisionul pe lângă un contract baban. Adică era acolo și constituia un fel de motoraș în angrenajul de biciuire a moravurilor. Puțină lume știe că de ceva timp funcționează în orașul nostru un club al umoriștilor, al epigramiștilor, numit…CLUB! Adică, dezvoltat, Clubul Literar de Umor Botoșani care, de aproape un an, se întrunește o dată pe lună, la sediul Uniunii Armenilor, sub coordonarea lui Ioan Mamaische, membru al Uniunii Epigramiștilor din România (pseudonim Nelu Mater) și datorită amabilității gazdei, Cristian Lazarovici. Printre componenții acestui grup de creație se numără Al. D. Funduianu, Gică Manole, Ștefan Bașno, Gheorghe Hreapcă, Dorel Mihai Gaftoneanu, Nicolae Brădățanu, oameni recunoscuți de comunitatea locală pentru condeiele lor cu…clonț de rubin, ca să parafrazez geniul din Mălini, Nicolae Labiș, dar fără legătură cu partidul comunist (se cunoaște deja asocierea inițialelor „păsării cu clonț de rubin” cu defunctul PCR!) Dintre cei enumerați ca fiind membri ai clubului, patru dintre ei, I. Mamaische, Al.D. Funduianu, Dorel Mihai Gaftoneanu și subsemnatul sunt membri ai UER, adică Uniunea Epigramiștilor din România. Dar prestigioasa organizație (condusă de George Corbu) are în componența sa și alți botoșăneni (la origine!) care scriu de zor pe alte meleaguri, cum ar fi prolificii Vasile Larco (n. Bucecea) și Mihai Haivas (n. Cristinești) din Iași sau inepuizabilul Stelică Romaniuc (n. Dersca) din jud. Prahova. În concluzie, Botoșaniul se dovedește a fi un izvor nesecat în zona literaturii umoristice că da, epigrama este cu siguranță o specie literară, deși unii literați de duzină o văd un fel de Cenușăreasă a genului! Să ne amintim de uriașul Păstorel Teodoreanu, sau de inegalabilul Ion Pribeagu, cel care a scris o sumedenie de texte pentru marele Constantin Tănase. Ei bine, paradoxul acestei inflații de autori de acest gen constă în faptul că botoșănenii membri ai CLUB își desfășoară activitatea în clădirea Uniunii Armenilor din municipiu. Ca și cum o cămăruță de 20 de metri pătrați nu s-ar putea găsi pentru un act cultural, ci numai pentru activități aducătoare de arginți sau voturi. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, sub tutela CJ Botoșani funcționează nu mai puțin de 6 instituții culturale dispunând fiecare de o sumedenie de săli, spații și incinte care ar putea găzdui acolo, într-un colț, și o așchiuță din scânteia celor care împung, alină sau atenționează cu epigrama. Sau Primăria Botoșani cu al ei depozit de spații numit Locativa! Dar cum să susții o activitate care la un moment dat s-ar putea să te înțepe precum scorpionul de Buzău? O să ies însă din decorul imobiliar sau…„ciolăcesc” și, ca nu cumva cineva să susțină că m-a năpădit patriotismul local, voi prezenta câteva argumente, adevăruri beton, de necontestat, despre urbea noastră, despre plaiul născător de Luceafăr. Botoșaniul se situează printre primele locuri din țară la calitatea și cantitatea de…epigramă! Mai multă, mai bună și mai consistentă epigramă se „fabrică” la Botoșani decât în Arad, Constanța și Cluj la un loc! Din păcate, acest gen de literatură, acest foc arzător atât de apreciat de către publicul care mai și citește nu este ocolit numai de către cei abilitați să-l susțină, ci și de cei care ar trebui să-l mențină în continuare aprins. Și când spun asta mă gândesc la faptul că, din urmă, nu vine aproape nimic. Toți marii epigramiști botoșăneni (și nu numai, în țară situația fiind la fel!) au vârste cuprinse între 50 și peste 80 de ani.  E adevărat, epigrama necesită o mare experiență de viață, dar toți cei nominalizați în rândurile de față au publicat de timpuriu prin diferite reviste sau ziare. În ceea ce mă privește, îmi amintesc de prima epigramă publicată prin anii 80 ai secolului trecut în ziarul Clopotul și suna așa: „Unui student chefliu: Nu-i pentru nimeni un secret/Că ar fi premiant pe dată/Dacă s-ar trece în carnet/Și notele…de plată!” Ceea ce trebuie neapărat să remarc se referă la ariditatea zonei de inspirație din perioada comunismului, când nu puteai să scrii decât despre veșnicele vicii umane, despre soacre sau despre micii șpăgari frizeri, ospătari sau vânzători de Aprozar. Epigrama politică nu exista decât ambalată în cu totul altceva de către autor. Tocmai din aceste motive generate de o cenzură atroce, condeierii vremii în ale satirei și umorului trebuiau să croșeteze printre interdicții și directive, ceea ce au și făcut. Așteptăm ca azi, tinerii frumoși, liberi și expansivi să continue opera celor duși dincolo sau aproape duși…