Cât se poate de surprinzător, Ceaușescu e mult mai iubit în zilele noastre decât a fost pe vremea când trăia. Nici când s-a pus pe înfierat cu mânie proletară intervenția sovietică în Cehoslovacia nu cred că a fost așa de iubit, de unde se poate trage concluzia că istoria nu este un judecător așa de onest precum se spune. Ion Iliescu a afirmat că el va fi judecat de istorie și, la cum se prezintă lucrurile, exact de judecata istoriei va avea parte. Adică foarte probabil cărțile de istorie de peste ceva decenii – nici măcar veacuri – îl vor albi de toate păcatele și vor face dintr-un nemernic josnic un salvator de patrie. Iar dacă în grămada de maculatură se vor găsi și ceva cărți sau măcar articole care să spună adevărul, acestea vor fi complet ignorate de marea masă populară, care va găsi „adevărul” în postările de pe rețelele sociale și relatările profitorilor regimului pre și post decembrist. Strașnic judecător, istoria asta.
Dacă anul trecut Cârmaciul avea o cotă de încredere de 50%, anul acesta două treimi dintre români sunt de părere că a fost un președinte bun. Mulți dintre românii care și-au făcut un rost peste hotare plâng după Ceaușescu și-și vor țara înapoi. Bănuiesc că asta nu înseamnă că vor să-și reia traiul într-un cătun uitat de lume, în care s-a auzit de asfalt, dar nu a văzut nimeni așa ceva, deși asta e acea „țară înapoi”. O țară mizeră, înapoiată, tarată de lipsuri și terorizată de Securitate. Acea Securitate care, pe zi ce trece, e tot mai albită de păcate deoarece ne apăra de străini. Care străini, de când existăm noi ca neam, doar răul ni l-au vrut. Sau, mai exact, de când sunt străinii neam, deoarece toată lumea știe asta, dar nu o spune, și anume că românii sunt cel mai vechi popor din Europa. Tâmpenia semnată de Nicolae Densușianu e încă e păstrată pe rafturile cu cărți de istorie și nu transferată la cele cu „istorie alternativă”.
Cum am ajuns aici? Lipsa de seriozitate în studierea istoriei e cât se poate de responsabilă de fenomen. Și nu e o meteahnă post-decembristă, ci ceva cu bătaie mai lungă la scara istoriei (Nicolae Densușianu, cu „Dacia preistorică”, publicată postum în 1913, retipărită în ultimii ani ai lui Ceaușescu, dar și după 2000). Cu alte cuvinte, mistificarea istoriei nu a fost doar o activitate comunistă, s-a practicat și înainte de sovietizarea țării, dar și înainte și, mai ales, după. În perioada ceaușistă universitarii care trebuiau să predea cursuri de istoriografie pe la toate facultățile, indiferent de profil, s-au declarat de-a dreptul îngroziți de precaritatea cunoștințelor de istorie din bagajul intelectual al studenților. Da, frați români, și pe vremea lui Ceaușescu se făcea carte; nu orice prost ajungea să termine facultatea. Ei bine, se pare că, totuși, nici nu era vorba de supergenii. Mai pe scurt, studiul istoriei naționale nu a reprezentat vreo prioritate nici măcar pentru intelectualii vremurilor regretate. Bibliografia istorică nu era cine știe ce vandabilă și pentru asta nu se poate invoca doar lipsa calității; cu toate rigorile și neajunsurile vremii, au văzut lumina tiparului și studii serioase. Pur și simplu românilor le lipsește seriozitatea documentării istorice, așa că manipularea prin istorie a găsit teren cât se poate de prielnic în societatea mioritică. Românul nu citește istorie și, când o face, e mai interesat de maculatura produsă de Pavel Coruț. Decât să citești așa ceva, mai bine lipsă…
În fond și la urma-urmei, problema nu e Ceaușescu ca atare, ci faptul că România are nevoie, la fiecare generație, de un Ceaușescu. Un tătuc care iubea țara ca nimeni altul. Posibil ca, peste ceva decade, până și un inept ca Iohannis să fie regretat, că tare mult bine a făcut cât nu a făcut nimic. Așa suntem noi românii, avem nevoie de cineva care să ne spună ce să facem, pe cine să iubim și pe cine să urâm. Iar asta numai cultură civică nu e, doar infantilism istoric. Istoria românilor nu e cea din cărți – acele cărți serioase, câte mai există – ci cea de pe rețelele sociale, cea din oftatul celor care „știu mai bine” deși nu au trăit acea perioadă. Și istoria va fi mai mult decât o poveste de adormit copiii, va fi o poveste de îndobitocit viitoarele generații.
