Patriotismul de tinichea și războaiele altora – Dumitru MONACU, scriitor

Despre ce înseamnă a fi patriot am tot scris, arătându-mi în acest fel disprețul față de patriotarzii de tinichea sau mucava care, de Ziua Națională sau în alte ocazii prilejuite de manifestări populare, se îmbracă în Tricolor și încep să se scălâmbăie prin vorbe, gesturi și priviri lăcrimoase, de-ți vine să spui că personajul lui Caragiale, Cațavencu, a fost croit după ei. În același context al patriotismului aberant și ilogic vine și poziția unor concetățeni de-ai noștri care critică cu mânie revoluționară ucrainenii aflați la mare sau prin alte stațiuni turistice din România. „Ce fel de patrioți sunt ăștia dacă, în loc să lupte pentru țara lor, stau cu burta-n sus la soare la Mamaia sau Eforie?” Indignarea unor asemenea români m-a condus la analiza din acest editorial, în care nu consider patriotismul decât o vorbă-n vânt, demagogică, fără acoperire practică. Spun asta întrucât sunt total de acord cu acei cetățeni ucraineni care, împreună cu familia sau prietenii, se bucură de soarele litoralului românesc sau de umbra Carpaților. De ce fel de patriotism ar fi dat dovadă ucrainenii dacă s-ar fi dus să moară într-un război care, cel puțin pentru o parte dintre ei, nu e al lor? Se știe, Ucraina este, la fel ca și patria mumă (că da, asta este Rusia – mumă, mătușă sau…ciumă), un conglomerat de popoare, cu tradiții și obiceiuri armonizate doar pe scheletul sovietelor și nimic mai mult. Or, patria fiecărui individ are niște caracteristici concrete, palpabile și clare. Patria este familia, prietenii, comunitatea și de-abia după aceea vin celelalte dimensiuni, abstracte și declamative. Cât privește războaiele, acestea sunt declanșate de gulerele albe și susținute prin sânge, sudoare și durere de către talpa țării. Războaiele de azi, spre deosebire de cele de acum sute de ani, nu se mai poartă în numele supraviețuirii – pentru mâncare, apă sau alte resurse – ci au cu totul alte socoteli la bază. Nici măcar latura religioasă nu mai este atât de pregnantă. Când concetățenii noștri mergeau la război să-și apere glia, ei nu făceau altceva decât să-și asigure necesitățile de bază ale vieții. Glia le dădea pâine, fructe, apă, adăpost. Erau războaie de supraviețuire, și era musai participarea cu mic cu mare la conflict. Altfel, robia și sărăcia le creionau viețile, atât cât mai aveau de trăit. Așadar, de voie, de nevoie, oamenii locului erau patrioți, adică mergeau la război pentru a-și proteja neamul, gospodăria, viața de zi cu zi. Seamănă războaiele de azi cu cele de atunci? Sigur că nu! Vărsările de sânge de azi se fac pentru a ostoi orgoliile de tătuciale unor descreierați cu minți strâmbe și buzunare adânci. Nici rușii, nici ucrainenii, nici evreii și nici palestinienii sau iranienii, nici sudanezii, etiopienii sau congolezii nu ar fi dispărut ca nații dacă evitau, prin tratative și diplomație, conflictele armate. Și atunci, cum să mai fii tu, cetățean de rând, mare patriot, când niște dobitoci cu gulere albe nu sunt capabili să găsească soluții pașnice și târăsc înspre eșafod oameni simpli care nu se cunosc între ei și nu au nimic de împărțit decât moartea și durerea? Poate fi numită această ședere „pe bară” a unor oameni onești drept lipsă de patriotism? De ce să-și dea viața pentru niște conducători de doi bani? Nu, domnilor! Nu au ce căuta pe front cei de jos. Să se lupte ei, conducătorii, dacă au sânge-n vene! Înțeleg ca fiecare om să-și dea chiar viața atunci când în pericol este pusă familia lui sau când prietenii și comunitatea sunt în primejdie. Dar să mergi la moarte pentru niște idei abstracte și ordine semnate de niște ratați cu stele pe umeri? Să fim serioși! Așadar, la fel ca în toate timpurile, scopul suprem al unui război nu este altul decât de a-ți apăra glia. Glia care, pe spinarea ei, ține familia, prietenii, cei dragi. Din fericire, după cum se prezintă la ora actuală situația geopolitică, nu am depistat niciun dușman din exterior care să râvnească la straturile mele, la păsările din curte sau la fântâna cu apă cristalină. Deci, nu am posibilitatea de a demonstra cuiva cât sunt de patriot. Știu, îmi veți spune că dușmanul veghează, ne bagă cipuri în varză, ne fură apa din ciutură prin AI sau ne injectează în legume săruri misterioase. Dominația este economică azi și nu militară. Așa ar spune mulți. Ei, și? Atâta vreme cât respirăm, avem ce mânca, ce bea, unde locui și, pe deasupra, mai avem și posibilitatea de a merge prin stațiuni și a vedea ucraineni „lipsiți de patriotism”, eu consider că nu e chiar așa de rău. Mai ales că avem și libertatea de a mânca rahat după orice pârț sau chiorăială de mațe a vreunui politruc cu fițe geopolitice. Cât timp nu vin peste mine cu bocanci și tancuri, pot dormi liniștit, fără să tremur pentru glie, dar cu ochii deschiși spre ce se întâmplă. Nu de alta, dar și glia asta are limite. Și chiar memorie. Și la fel ca glia, viața este una singură…