Acum, că s-a întâmplat, moartea lui Iliescu e tragică doar prin faptul că individul a trecut la cele veșnice pe patul spitalului și nu pe priciul pușcăriei. În lipsa unui proces și a unei condamnări, apretarea imaginii lui Iliescu a primit undă verde de multă vreme, iar acum, în virtutea lui „despre morți numai de bine”, a atins apogeul. Spălarea imaginii o să mai continue o vreme, astfel că peste puțini ani Iliescu o să figureze în galeria marilor figuri ale neamului românesc, în timp ce români cu adevărat remarcabili vor fi de mult uitați. Istoria nu e un judecător drept, ci mai degrabă un lacheu slugarnic, complet aservit puterii politice. Chiar dacă pe ici, pe colo, se mai găsesc istorici onești, mult mai vizibilă este istoria contrafactuală, acea istorie ajustată pentru a servi intereselor puternicilor zilei.
S-a umplut internetul cu realizările lui Iliescu, cu istorisiri despre personalitatea lui caldă, despre omenia de care a dat dovadă, despre verticalitate și câte mai trebuie pentru a albi imaginea unui individ cât se poate de meschin. Pentru că ăsta a fost Iliescu, nu eroul ridicat în slăvi. Cică era așa de cinstit că își plătea singur masa pe la Cotroceni, deși ar fi putut să bage pe maț pe gratis, că era cine era. A protejat și respectat jurnaliștii ca nimeni altul – asta o spun chiar jurnaliștii protejați. Chiar dacă doare, adevărul se prezintă în halul următor. Dacă ți-au mers la inimă vorbele pline de miere înveninată la care Bunicuța nu se zgârcea, nu ai fost niciodată jurnalist în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un idiot simplu de manipulat. Sincer, după ce spui „despre morți numai de bine” în asociere cu Ion Iliescu, ar trebui să urmeze o tăcere de mormânt. Pentru că la capitolul fapte bune prin portofoliul lui Iliescu șuieră vântul a pustiu, dar contrabalansează din plin la capitolul ticăloșii. E cât se poate de ironic că Televiziunea Română a anunțat ceva mai devreme decât era cazul trecerea la cele veșnice. Televiziunea Română Liberă, acel nenorocit instrument de manipulare cu care artizanii evenimentelor din 1989 au crezut că pot prosti nu doar un popor îndobitocit, ci o întreagă lume. Acea Televiziune Română unde Iliescu, sigur pe sine, a anunțat în direct că, pentru a opri teroriștii, a vorbit cu Gorbaciov, care era dispus să trimită trupele speciale în România. Câți români trebuiau să mai moară pentru a justifica ajutorul lui Gorbaciov? Mai bine că nu am aflat. Oricum, Iliescu a spus-o cu gura lui că dacă nu se murea în Decembrie, nu credea nimeni că a fost revoluție.
Mulți dintre spălătorii de imagine susțin că Iliescu e cel care a deschis drumul României spre NATO și Uniunea Europeană, ceea ce e doar sâmburele de adevăr în jurul căreia s-a acumulat minciuna. Păi ce altă alternativă a avut Iliescu în acei ani? Piața CAER se prăbușise complet, fără șanse de redresare, iar produsele românești nu aveau nicio căutare la export. Șomajul era tot mai agresiv, iar inflația galopa nestingherită. Veniturile populației erau tot mai mici, astfel încât România lui Iliescu era mai sumbră decât cea a lui Ceaușescu, prin urmare se creaseră toate premisele pentru o revoluție sinceră. Cât se poate de conștient de asta, Iliescu a virat spre singura direcție accesibilă în acel moment și a supraviețuit politic, la fel ca și sistemul împotriva căruia s-au ridicat românii în 1989. Iliescu a murit, dar răul pe care l-a făcut rămâne. Nu există prea multe personaje istorice în Europa postbelică care să fi avut sângele propriului popor pe mâini și să fi sfârșit fără măcar o zi de anchetă reală. Iliescu a transformat un vis de libertate într-o teroare reciclabilă, în care Securitatea s-a adaptat, nomenclatura a înflorit, iar poporul a continuat să rabde. Cei care azi îl plâng sau îl elogiază fie n-au trăit vremurile, fie trăiesc cu capul în sacul propagandei. O națiune care își iartă călăii prea ușor nu va învăța niciodată să se apere. Iar România, azi, își iartă nu doar călăii, ci și torționarii și trădătorii, atât timp cât au știut să se retragă în umbra unei imagini umanizate. Timpul nu spală păcatele. Dar uitarea, în România, e o instituție cu normă întreagă. Iar Iliescu a fost unul dintre cei care au profitat la maximum de ea.
