Dintotdeauna, când cineva a ieșit din rândul lumii – că vorbea mai mult decât trebuia, că se îmbrăca „altfel”, că punea întrebări incomode sau, pur și simplu, nu dădea bine în poza de familie – a fost gratulat instant cu titulatura de „oaie neagră”. Drept urmare, părinții oftează, bunicii se închină, iar restul neamului își încrucișează degetele în buzunare: „să nu se moștenească, Doamne ferește!” Numai că, paradoxal sau nu, istoria nu e scrisă de turma cuminte, ci exact de aceste oi negre. Dacă am avea răbdarea să răsfoim cronica neamului, am observa că multe dintre valorile pe care azi le apreciem au fost rușinile de ieri. De la Nicolae Milescu Spătarul încoace și nu numai, avem o problemă națională cu cei care ies din linie. Cei care știu prea multe, vorbesc limbi străine, gândesc mai departe decât gardul satului. Să-l analizăm puțin pe acest Milescu, „Cârnul”, cum îl porecleau unii contemporani. Nu pentru că avea nasul scurt, ci pentru că fusese pedepsit fizic – tăiat – după ce a fost acuzat de uneltiri politice. Oaia neagră a boierimii moldovenești, Milescu a fost alungat, umilit și forțat să-și caute norocul prin străinătățuri. Ei bine, în „străinătățile” astea a ajuns ambasadorul Rusiei la curtea Chinei, a cartografiat Siberia, a tradus Biblia și a introdus geometria printre pravile și psaltiri. Când Moldova îl voia uns cu ocara, Europa îl trata cu respect. Iar Rusia îl păstra la curtea țarului. Oaia neagră, cum spuneam. Și nu-i singura. Dacă scurmăm în epoca modernă, găsim și altele. Constantin Brâncuși a plecat desculț din sat, a ajuns în Paris și a fost luat peste picior de critici pentru „pietroaiele lui ciudate”. Când a vrut să-și doneze sculpturile țării, l-au refuzat. Și-acum se roagă miniștrii Culturii cu capetele plecate să vină „Cumințenia Pământului” acasă, de parcă ar fi o verighetă de 10 grame pierdută prin nisip. Apoi avem cazul clasic al lui Enescu. Când era viu, românii îi reproșau că e „prea complicat”, că nu se prinde melodia. Acum se organizează festivaluri, simpozioane, licitații, iar fiecare localitate care are o stradă Enescu se bate cu pumnul în piept de mândrie. Și tot în cultura noastră, parcă nici Cioran n-a fost prea bine digerat. Prea pesimist, prea cinic, prea plecat din țară. L-am citit pe sub bancă și l-am denigrat pe la colțuri. Acum e citat de liceeni pe TikTok, între o poză cu cafeaua și un video cu motivație de la influencerii analfabeți. Dar să nu rămânem doar la elite. Oile negre nu trebuie să fie neapărat genii. Uneori sunt doar oameni normali care refuză prostia. În România de azi, să ai bun-simț, să refuzi pilele, să nu pupi poala unui șef incompetent… e echivalent cu a fi oaia neagră. Încă n-avem o medalie pentru verticalitate, dar ne pricepem de minune să-i luăm în râs pe cei care o au. În politică, de exemplu, oile negre sunt cele care nu se aliniază la „partid”. Un Stelian Tănase, când a avut o opinie proprie, a fost marginalizat. Un Cristian Pîrvulescu, când a vorbit prea rațional, a fost etichetat drept „teoretician rupt de realitate”. În schimb, berbecii care repetă sloganuri goale sunt promovați, plimbați cu girofarul și puși să taie panglici. Ba chiar și în sport! Un Gică Hagi, când vorbește „pe invers” și mai scapă câte-o perlă gramaticală, e luat în balon. Dar același Hagi a pus România pe harta fotbalului mondial. Hulit pentru greșelile gramaticale, după ce s-a retras, a devenit „Regele”. În familie, la fel. Dacă ai un copil care vrea să se facă sculptor, actor sau filozof, imediat e oaia neagră. „Ce meserie e aia, mă? Fă-te măcar contabil, să ai o leafă sigură!” Și uite-așa ajung unii să îngroașe rândurile funcționărimii triste, iar adevărata lor vocație moare în sertar, lângă diploma de licență. Ba chiar și prin redacții sau redute culturale, oile negre sunt cele care mai au curajul să spună că împăratul e gol. Restul, adică turma, se înfoaie, se aliniază, se caină, dar tac. Tac din interes, din frică sau din comoditate. Iar când cineva ridică glasul, îl toacă la marginea pădurii, să nu audă restul satului. Paradoxul este că, după ce mor, oile negre devin sfinți, martiri sau modele. Le punem pe copertă, le dăm numele la școli, le recităm vorbele (fără să le înțelegem prea bine) și le folosim ca paravan pentru propria mediocritate. Ce n-au reușit în viață, reușesc post-mortem: să fie îngropați sub o avalanșă de admirație tardivă. Așa că, dacă aveți prin familie o oaie neagră – un copil rebel, un tată artist, o mătușă care refuză micii la grătar – nu vă grăbiți să-i condamnați. E foarte posibil ca peste ani să-i pomeniți cu mândrie la mese festive, cu voce tremurândă: „a fost mai altfel… da’ mare om!” Într-o lume plină de berbeci încolonați, poate că singura speranță vine chiar de la oile negre. Cele care nu se supun, nu se mulează, dar nici nu se opresc din mers…
