Previzibil, îndărătnicia PSD de a marșa la reforme, sabotarea „propriului” guvern și ieșirea de la guvernare se apropie cu pași repezi. Au anunțat-o și Adrian Năstase, unul dintre ideologii partidului, vexat de boicotarea de către USR a ceremoniei de înmormântare a fostului președinte Ion Iliescu, dar și actualul lider Sorin Grindeanu, care a convocat pentru astăzi o întrunire a liderilor partidului pentru a decide în acest sens. Întrebarea, de la bun început, era nu dacă PSD va ieși de la guvernare ci când.
PSD nu avea cum să meargă împotriva propriului electorat – funcționărimea de stat, miile de primari și consilieri, pensionarii și alte categorii dependente de buget – indiferent cât de imperioase sunt reformele pentru redresarea țării. Cu atât mai mult cu cât modul inechitabil în care le-a conceput Cabinetul Bolojan lovește tocmai în aceste categorii și ocolește cu abilitate atât pe marii datornici ai statului, cât și pe privilegiații sistemului.
Ieșirea PSD din coaliția de guvernare ar marca un moment de cotitură pentru scena politică românească, cu implicații care depășesc simpla aritmetică parlamentară. Deși în teorie ar putea însemna o deschidere spre un guvern reformist, pro-european și ceva mai transparent, în practică scenariul cel mai probabil este unul al unei instabilități bulversante și, cel mai probabil, alegeri anticipate. Cu efecte directe asupra poziției României în Uniunea Europeană.
În lipsa socialiștilor, liberalii și progresiștii, cu tot sprijinul minorităților, nu pot asigura o susținere în Parlament. Ceea ce împinge țara fie spre un guvern minoritar, fie spre o formulă tehnocrată de compromis. Ambele variante au precedent în istoria recentă și niciuna nu a oferit stabilitate și eficiență. PSD, cu sprijinul AUR, poate bloca orice inițiativă reformistă, din calcul politic și pentru a se poziționa ca alternativă la guvernarea de moment. Situație în care sancțiunile UE vor veni în valuri, ca în cazul Ungariei.
În această situație, șeful statului ar trebui să fie garantul continuității. Prerogativele sale sunt însă limitate drastic fără o majoritate parlamentară cooperantă. Președintele poate desemna premieri, poate arbitra crize și reprezenta România în plan extern, dar nu poate impune un program de guvernare fără sprijinul partidelor. În plus, tensiunile deja existente între executiv și magistrați, între executiv și corpul profesoral, amplificate de disputele privind independența justiției și haosul din învățământ, subminează ireversibil un dialog politic coerent.
Riscurile nu sunt doar politice. România se confruntă cu cel mai mare deficit bugetar din UE, iar în lipsa unui guvern stabil, capabil să aplice măsuri de consolidare fiscală, pericolul înghețării fondurilor europene este real. Agențiile de rating urmăresc cu atenție situația politică, iar o degradare a perspectivei va aduce costuri suplimentare pentru împrumuturi și presiune pe economie.
Ieșirea PSD de la guvernare ar trebui să fie, în teorie, începutul unei ere noi, de reformare a întregii clase politice. În care celelalte forțe politice să pună bazele unei guvernări transparente și eficiente. În practică, asta nu se va întâmpla. PSD și AUR reprezintă azi voința a mai mult de jumătate dintre cetățeni. În ecuația asta complicată, nu mai este vorba despre ce vor partidele, ci despre ce vrea poporul român. Iar majoritatea nu vrea reforme, mai bine spus nu acest tip de reforme.
Masa reformistă este încă minoritară și nu-și va putea impune voința, cu tot ajutorul extern evident. Astfel încât România poate intra într-un cerc vicios, cu reforme amânate și o economie în picaj. Clasa politică ratează din nou posibilitatea de a transforma criza într-o oportunitate de reconstrucție. Vom continua să schimbăm guverne, dar problemele vor rămâne aceleași care ne-au adus aici.
