În politica românească, paradoxul a devenit regulă. Cazul eliminării impozitului de 1% pe cifra de afaceri pentru multinaționale este doar cel mai recent episod dintr-un serial interminabil al incoerenței guvernamentale. Premierul Bolojan și tabăra sa susțin măsura, PSD se opune. Dar PSD e la guvernare. Și, culmea, în ședința de guvern a votat pentru eliminare. Așadar, asistăm din nou la o scenetă clasică: în Executiv se ridică mâna în semn de aprobare, iar în Parlament se vituperează și votează împotrivă.
Această dublă măsură nu e doar o contradicție politică, ci și o strategie calculată. PSD transmite mesajul că acceptă reformele, dar cu frâna de mână trasă. Reforma, da, dar mai încet. Sau deloc, acolo unde electoratul ar putea reacționa negativ. Pragul pensiilor pentru CAS, de pildă, e un subiect sensibil. Orice tentativă de reformă radicală riscă să erodeze baza electorală. Așa că social-democrații adoptă tactica preferată: schimbarea prin amânare, modernizarea prin cosmetizare.
În același timp, economia reală își vede de drum, cu anticipări ce nu sună prea bine pentru consumatori. Managerii din industrie, comerț, construcții și servicii vorbesc despre stabilitate relativă a activității și a numărului de salariați, dar și despre scumpiri pe toate planurile. În construcții și retail, prețurile vor urca abrupt. În servicii și industrie, ascensiunea va fi mai moderată. Pentru omul obișnuit însă, aceste nuanțe contează puțin: facturile cresc, coșul zilnic se scumpește, iar salariul rămâne același.
În acest context, ministrul Finanțelor, Alexandru Nazare, justifică eliminarea impozitului prin nevoia de a stimula investițiile private. La prima vedere, argumentul are logică: dacă multinaționalele își eliberează resurse, poate vor reinvesti în România. Doar că realitatea e mai complicată. Marile corporații au la dispoziție un arsenal de inginerii fiscale care le permit să declare profit zero sau chiar pierderi, prin contracte de consultanță, management sau împrumuturi interne. Legal, da. Moral, discutabil.
Adepții măsurii lui Bolojan spun că eliminarea impozitului vine la pachet cu restricții menite să blocheze aceste practici: deductibilitate zero pentru cheltuielile de consultanță către companiile mamă și limitarea dobânzilor la împrumuturile din interiorul grupului. În teorie, balanța s-ar putea echilibra. În practică, însă, rămâne întrebarea: vor avea autoritățile noastre capacitatea administrativă și voința politică de a urmări aceste optimizări fiscale? Nu prea cred.
Și mai există o problemă: măsura intră în contradicție cu direcția europeană. Comisia Europeană pregătește introducerea, din 2028, a unei taxe pe cifra de afaceri pentru companiile cu venituri de peste 100 de milioane de euro. Adică exact ceea ce România vrea să elimine acum. Ministrul Finanțelor știa foarte bine acest lucru, fiind prezent la reuniunea ECOFIN (reuniunea miniștrilor de finanțe ai statelor membre, n.a.), dar a preferat să nu comunice public detaliile. Câtă transparență, atâta încredere.
Astfel, România riscă să rămână iarăși prinsă între două lumi: pe de o parte, tentația de a face pe plac investitorilor mari, în speranța unor investiții rapide; pe de altă parte, realitatea europeană, care merge spre o armonizare fiscală menită să tempereze tocmai avantajele de tip paradis fiscal.
Nu sunt economist, nu îmi propun să răspund la întrebarea „trebuie sau nu eliminată taxa?”. Ceea ce vreau să subliniez este ipocrizia jocului politic și lipsa de coerență strategică. Pentru că adevărata dramă nu e doar fiscalitatea confuză, ci faptul că guvernanții noștri par să gândească mereu pe termen scurt, electoral, fără o viziune integrată în context european. Iar până la urmă, cine plătește prețul? Nu multinaționalele. Nu guvernanții. Ci consumatorul român, care vede cum veniturile îi rămân pe loc dar costul vieții urcă neîncetat.
– Virgil Cosma, jurnalist
