România e un balamuc total, și asta nu e ceva de dată recentă, e ceva ce s-a cronicizat într-un asemenea hal încât a căpătat statut de normalitate. Nu mai miră pe nimeni, dar nici nu mai revoltă, cel puțin nu revolta aia sănătoasă, capabilă să determine o reacție adevărată din partea autorităților. Sindicaliștii protestează, dar în câștig vor ieși tot liderii. Cu liderii care i-au vândut ar trebui să se războiască sindicaliștii de rând, dar deocamdată se lasă manipulați. Orice grevă înseamnă, de fapt, bani în buzunarul statului, nu al protestatarilor. Asta pentru că liderii de sindicat au întocmit foarte prost calendarul protestelor, astfel încât activitatea e afectată și nu prea. Cu alte cuvinte, grevă se face, statul economisește bani și după încetarea conflictului de muncă activitatea se recuperează. Cei de la butoane vor promite ceva, dar promisiunea va deveni faptă ceva mai încolo, eventual în alt mileniu, că din secolul ăsta a trecut aproape un sfert.
Să luăm, de pildă, cazul profesorilor, că tot a început anul școlar – anul școlar ca atare; pentru elevi școala începe săptămâna viitoare. Acum doi ani au făcut grevă în adevăratul sens al cuvântului. Grevă cu un impact fără precedent; examenele de la clasa a VI-a au fost amânate de două ori și într-un final anulate, de unde se poate trage o concluzie cât se poate de jenantă despre utilitatea acestora. S-a prelungit perioada de înscriere la Bacalaureat și probele orale au presupus ceva amânare. Adică a fost impact în adevăratul sens al cuvântului, un impact așa de zdravăn încât liderii de sindicat au fost primii care au făcut pasul înapoi. După ce inițial au promis protest până în pânzele albe pentru drepturi adevărate, au început consultări pentru încetarea grevei fluturând pe la nasul sindicaliștilor prima de carieră didactică – băieți, uite ce ne-au dat, nu e mai bine să ne oprim? Ori, s-avem iertare, nu asta era lista de revendicări care a dus la escaladarea conflictului de muncă. Practic, din acel moment, profesorii au luat protestul în propriile mâini, astfel încât greva a fost suspendată de lideri fără consultări în teritoriu. Suspendată, adică putea fi reluată în orice moment. Și momentele propice au fost ratate cu brio.
România nu duce lipsă de trădători, dar parcă nicăieri nu se vede mai clar ca în sindicate. Liderii ăștia unsuroși, instalați pe viață, se dau mari apărători ai drepturilor profesorilor, dar de fapt au ajuns doar niște politruci cu ștaif sindical, mai interesați de ședințe la hoteluri de patru stele și de sporurile lor de reprezentare decât de colegii din cancelarii. Când vine vorba de adevărata bătălie, ei sunt primii care bat palma cu guvernul, în spatele ușilor închise, vânzând ieftin speranțele oamenilor pe care pretind că-i reprezintă. Crede cineva că e absolut întâmplător faptul că, deși guvernul a crescut norma de predare pentru dascăli și a redus degrevarea directorilor, nu s-a atins de liderii de sindicat?
Mecanismul trădării e cât se poate de simplu. Greva e fluturată ca armă, dar folosită ca alibi. Știți, băieți, am făcut grevă, deci le-am dat la oase. Profesorii cred că au forță, că strigă tare, dar liderii lor deja au stabilit cât să dureze scandalul, astfel încât să nu supere prea tare pe nimeni și, mai ales, să nu încurce bugetul. Or, asta e esența nenorocirii: greva în forma actuală nu e decât o vacanță forțată pentru elevi și o economie pe gratis pentru stat. Orele se recuperează, salariile se pierd pe perioada protestului, iar guvernul iese mai gras și mai liniștit. Să fie clar: nu profesorii câștigă, ci ministerul de finanțe, care abia așteaptă o grevă ca să închidă niște găuri prin conturi. Liderii primesc și ei parte din plăcintă, doar au contribuit la dospirea ei.
Sindicaliștii de rând, oamenii din sălile de clasă, sunt trași pe sfoară cu o dexteritate demnă de hoți profesioniști. Li se aruncă firimituri cu nume pompoase – „prime de carieră didactică”, „tichete educaționale” – și li se spune că „e doar începutul, restul urmează, dar restul nu mai vine niciodată, pentru că liderii au bifat deja victoriile personale: apariții televizate, negocieri cu „dom’ ministru”, un plus la imagine și promisiunea de sinecură la final de carieră sindicală, eventual portofoliul Educației, doar s-au mai văzut cazuri.
În aceste condiții greva nu mai este o luptă, este o mascaradă sinistră. Liderii nu-i mai reprezintă pe dascăli, luptă doar pentru privilegiile personale. Iar dacă dascălii vor să se răfuiască cu cineva, ar face bine să înceapă cu liderii de sindicat. Cei mai mulți sunt de ani întregi în funcție și rezultatele luptei cu sistemul sunt nule rău de tot. Când ai avut la dispoziție timp și susținere trebuiau să se vadă și ceva rezultate. Unde sunt?
–
