Sufocați aproape un semicentenar de o cruntă și apăsătoare dictatură, românii au văzut în democrație suprema formă de organizare a societății când de fapt, ca orice regim politic, și aceasta are o mulțime de hibe pe care am început să le distingem în ultima perioadă. O analiză la rece a acestui gen de regim politic scoate în evidență niște monștri mari cât casa, niște anomalii extrem de dăunătoare atât pentru societate cât și pentru individ. Primul exemplu determinant care îmi vine minte ne duce în urmă cu aproape două mii de ani când, aplicând un mod de judecată democratic, Pilat din Pont îl eliberează, la cererea mulțimii, pe Baraba și îl răstignește pe Iisus Hristos. Ulterior, pe toată durata celor două milenii, istoria consemnează o sumedenie de erori generate de democrația având la bază dictatura mulțimii. O mulțime care, de cele mai multe ori, nu era nici în cunoștință de cauză, nu era nici educată și nici măcar rațională. Aproape toate acțiunile generate în numele democrației s-au dovedit a fi ulterior, la o analiză atentă, erori catastrofale soldate cu multe tragedii. Să nu uităm de sângeroasele răzbunări din timpul Comunei din Paris sau, mai recent, de curentul popular care l-a proțăpit pe Hitler în fruntea Germaniei. Unii apărători ai acestui sistem cu grave deficiențe ar riposta din prima cu niște vorbe provenind parcă dintr-un gramofon stricat: întotdeauna există și victime colaterale. Așa o fi, dar atunci când victimele colaterale sunt exact cetățenii care gândesc și aprofundează deciziile luate pe genunchi de către o hoardă excitată și aprinsă, parcă undeva s-a rupt o curea în mecanismul de transmisie al informațiilor până la ultimul Tilică al nației. Și uite-așa, democrația, în traducere literală, „conducerea de către popor” devine un adevărat bumerang pentru cetățeni, mai ales atunci când puterea politică este exercitată prin intermediul reprezentanților aleși. Un bumerang care lovește în ceafă, încet, sigur, cu tenacitate și viclenie pe toți cei care țin pe umerii lor sistemul acesta politic. În cei peste 35 de ani de când cu surle și trâmbițe a fost implementat (celebra vorbă a lui Petre Roman!) acest sistem în România, politicienii au învățat foarte bine lecția și, drept urmare, astăzi unii dintre ei chiar și-ar putea da doctoratul în ceea ce privește prostirea oamenilor. „Poporul este suveran”, „poporul nu greșește niciodată”, „nu facem decât să transpunem în faptă dorințele poporului” și alte asemenea texte sunt nelipsite din discursurile politrucilor. Bineînțeles că sunt vorbe-n vânt, goale pușcă, fără niciun suport, întrucât, iertată fie-mi sinceritatea, dar poporul este prost. Prost tare! Cine nu mă crede să analizeze măcar tangențial sistemul legislativ, executiv și judecătoresc din România, care a fost caricaturizat tocmai pe spatele, pe voința și pe alegerile acestui popor care „întotdeauna are dreptate”. În acest context vă voi prezenta o epigramă concepută în urmă cu peste zece ani care spune așa: „Probabil numai la vot/ Vezi un lucru aberant:/ Doi proști, prin prezență, pot/ Să înfrângă un savant!”. Dictatura aceasta de catifea a majorității devine așadar un instrument extrem de eficient, o adevărată rangă în mâinile politicienilor, pardon, ale reprezentanților poporului, cu care se sparge și pușculița copiilor, dar și seiful Băncii Naționale. Că doar asta urmăresc ai noștri guvernanți: banii! Și, culmea ironiei, tot „voința poporului” este invocată atunci când se măresc taxele, se scumpește benzina sau se inventează câte o nouă biruință fiscală în numele „interesului național”. Interesul cui? Al lui nea Ghiță din Deal, care votează cu burta plină de mici și creierul uscat de bere? Al lui tanti Marioara, care merge la vot ca la pomenile de la biserică, că „așa se cade”, fără să știe cine candidează și pentru ce? Ei bine, dragă cititorule, asta nu mai e democrație, e ruletă rusească cu toate gloanțele pe țeavă. Democrația noastră carpato-danubiano-pontică a evoluat în ceva ce aș numi fără ezitare „dictatura proștilor cu ștampila în mână”. Ștampila e noua bâtă a omului simplu, arma cu care se răzbună pe vecin, pe nevastă sau pe șeful care l-a certat că a întârziat la serviciu. Și tot cu ștampila aceea îl trimite pe Păcală în Parlament, iar pe Tândală în minister. Rezultatul? Un circ național cu intrare liberă și ieșire pe bază de impozite mărite. Cei care conduc azi au înțeles repede că nu trebuie să convingi elitele, ci gloata. Nu trebuie să vorbești logic, ci tare. Nu trebuie să vii cu argumente, ci cu găleți, ulei și promisiuni cu termen de valabilitate până la prima ninsoare. Așa se câștigă puterea într-o țară unde democrația a ajuns să fie confundată cu tombolă de bâlci. Și totuși, în mijlocul acestei dictaturi de carton, există și o veste bună: nu e nevoie să înveți, să muncești sau să citești pentru a deveni lider. Trebuie doar să fii suficient de lipsit de scrupule și să îți placă microfonul. Restul face poporul cel suveran. Și prost de bubuie!
