Nu am fost niciodată de acord cu ideea că în trecut am avut mari actori și acum e secetă totală! Nimic mai fals. Avem actori buni, chiar foarte buni care sunt capabili să joace orice rol, fie el dramatic sau de comedie. Avem de asemenea și regizori talentați, scenariști remarcabili dar și subiecte extrem de interesante și antrenante. Ce nu avem, e simplu de ghicit: filme bune! Explicațiile sunt multe și diverse dar prima care s-a cocoțat în mentalul colectiv este una deja cronică și aproape banala, de-acum: lipsa banilor. Așa o fi pentru că într-o economie de piață nu mai poți face filme punând regimente întregi de soldați la dispoziția unui regizor (vezi cazul Sergiu Nicolaescu) și nici finanțând preferențial subiecte de film remarcabile doar pentru mesajul lor propagandistic. Arta, cultura în general, nu pot exista fără bani. Deci nici cea de-a șaptea artă nu are cum să producă valori în condiții de austeritate. Ministerul Culturii are prinși în buget câțiva gologani dar pe lângă faptul că sunt puțini, mulți dintre ei sunt folosiți pe proiecte gen „parc în sat” sau „teren de fotbal în pantă”. Adică total aiurea! Cât despre subiectele de film, și aici harababura e mare cât China. Pentru a vă face să înțelegeți cum merge românul prin șanț și nu pe drum, vă voi reaminti faptul că americanii și-au „aranjat” ideologic istoria, filmele turnate la Hollywood mustind de propagandă. Noi nici măcar la asta nu ne pricepem din moment ce subiectele abordate după 1989 au avut în prim plan doar mizeria umană și materială, sărăcia, corupția sau subdezvoltarea generalizată iar în „Epoca de aur” am avut “mărgelați”, “trandafiri”, “geruli”, “neamărini” adică personaje fictive din drame sau comedii și nu avem transpus pe ecran un subiect de film de-a dreptul fabulos: viața Mariei Tănase. Știu, există o încercare, o producție realizată în urmă cu ceva timp dar care nu se ridică nici până la genunchiul broaștei comparativ cu generozitatea subiectului: artă, tradiții, românism, patriotism, război, spionaj, dragoste și sex, toate, pe săturate. Ce ar mai trebui pentru un film de succes? Bani și implicare din partea Ministerul Culturii. Subiectul este prea profund pentru a fi lăsat doar în seama vreunui investitor particular. Noi, românii, merităm cu prisosință un asemenea film și avem și cu ce! Totul depinde de noi și nu de alții. Știu, nu prea sunt bani la minister dar adunați de la an la an, s-ar strânge de un proiect măreț. Mai ales că s-au mai făcut niscaiva filme pe proiecte bugetate de stat. Vreți exemple? Iată-le! În 2023, Ministerul Culturii a finanțat – direct sau prin diverse scheme și artificii bugetare – 47 de proiecte cinematografice care au rulat prin festivaluri obscure din Laponia, Burkina Faso sau Turkmenistan, dar în țară, ioc! Că așa-i la noi: se face film pentru juriu, nu pentru public! Dintre acestea, titluri precum „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” (de Radu Jude) sau „Spioni de ocazie” (documentar de Oana Giurgiu) au primit bani de la stat și au fost lăudate la Berlin și Cluj, dar dacă îl întrebi pe nea Vasile de la Dorohoi, habar n-are de așa ceva. De ce? Pentru că în loc de povești care să-i miște, să-i bucure sau măcar să-i emoționeze, românii primesc cadre cu bălării, dialoguri pline de dezgust existențial și filmări tremurate care îi lasă cu amețeală, nu cu aplauze. Despre viața Mariei Tănase, nimic sau aproape nimic. Ea, pasărea măiastră, zeița care a cântat pe front pentru soldații români, care a fost urmărită de Siguranță, apoi de Securitate, care a iubit, a suferit și a trăit pe muchie de cuțit între scenă și dosare de filaj pare a fi un subiect „prea complicat”, „prea costisitor”, „prea național”. Dar de ce nu s-ar face un film despre ea? Avem așadar și actrițe și regizori de clasă. Ce nu avem? Curaj și viziune! Apoi, Maria Tănase a fost tot ce vrei. Cântăreață, actriță, patriot, simbol. A fost prietenă cu Brâncuși și Enescu, s-a iubit cu oameni importanți, a fost anchetată de comuniști. I s-au distrus plăcile de gramofon, a fost interzisă, a fost reabilitată, a murit tânără, la 49 de ani, cu cancer și dor. Dacă o așa existență nu e poveste de film, atunci ce mai e? Cum ar fi posibilă o așa ecranizare? Simplu: cu un buget de 2-3 milioane de euro, în coproducție cu Franța de exemplu, se poate turna un film de top. N-avem banii ăștia? Atunci să-i punem deoparte an de an, cum făcea bunica la ciorap. Să nu mai risipim aiurea banii și să apreciem valorile așa cum trebuie. Maria Tănase e identitate, e simbol, e coloana sonoră a unui popor. E ceea ce Edith Piaf este pentru francezi. Și dacă Franța a făcut La Vie en Rose, cu Marion Cotillard luând Oscarul, noi de ce ne mulțumim cu tăcerea? Așadar, pe când un film deștept despre Maria Tănase?
;
