Patru moțiuni de cenzură într-o singură zi. George Simion pare să fi reinventat fitness-ul parlamentar: „azi facem seturi, nu repetări”. Dacă nu reușește să dărâme guvernul cu o lovitură, poate obține atenție cu o ploaie de petarde. Și, ce-i drept, pentru un partid care trăiește din spectacol, e mai bine să faci zgomot decât să nu exiști deloc.
Moțiunile la noi au devenit circ: în 35 de ani, România a văzut peste 40 de moțiuni. Doar două au trecut. Prima, în 2012, a pus capăt guvernului Mihai Răzvan Ungureanu – opoziția unită și ajutată copios de servicii, dărâmă executivul. A doua, în 2017, a fost momentul de glorie al lui Liviu Dragnea: și-a dat jos propriul guvern Grindeanu prin moțiune. Un blat grețos, consfințit printr-un autogol cu dedicație. Dacă Ionesco ar fi scris „Rinocerii 2”, sigur ar fi ales scena asta ca decor.
Prin comparație, AUR joacă într-o piesă fără miză. Are 119 semnături, îi lipsesc peste 100 de voturi, fiindcă guvernul Bolojan are o majoritate solidă de 311 parlamentari. Nici PSD – cu tot cu eventualii trădători – nici PNL, nici UDMR nu au chef de harakiri politic. Iar Bolojan nu e Grindeanu, nu dă impresia de lider de paie. Mai degrabă seamănă cu un primar autoritarist: ton sec, managerial, de parcă țara întreagă ar fi o primărie mai mare. Pentru el, asumarea răspunderii pe cinci legi într-o zi nu e abuz, ci „eficiență administrativă”.
Problemele lui sunt că țara nu e o multinațională și că administrația publică nu este un șir de prezentări grafice pe videoproiector. Reducând Parlamentul la simplu decor și trecând pachetul fiscal pe repede înainte, impresia generală este că democrația e o formalitate, slabă prin înseși instituțiile ei. Și aici opoziția are muniție. Nu va câștiga votul, dar marchează puncte la capitolul „uite ce face guvernul fără să ne întrebe și fără să țină cont de milioane de români”.
Simion știe că nu are nicio șansă matematică. Dar joacă rolul tribunului de piață, cu tonul ridicat și gesturile teatrale. Fiecare moțiune e un clip de campanie, fiecare discurs o invitație la viralizare. Politica devine spectacol iar Parlamentul – furnizor de conținut pentru rețelele sociale. În logica AUR, e mai valoros să pierzi zgomotos decât să taci disciplinat. După logica galeriei, e mai satisfăcătoare o bară spectaculoasă decât un gol urât.
În tot circul ăsta, AUR beneficiază – surpinzător, în opinia mea – de o voce rațională, care merită atenție. Este vorba despre senatorul Petrișor Peiu, singurul opozant serios, care prezintă clar și articulat argumente concrete într-un peisaj de slogane și formule generale. El punctează efectele reale asupra bugetului, riscurile pentru companiile de stat și nevoia unei dezbateri reale. Ceea ce spune el, ar trebui luat mult mai în serios decât în cadrul unei farse publicitare.
De partea cealaltă, Bolojan își continuă stilul de edil-premier: cinic, impulsiv. Problema e că România nu e Oradea, iar consensul nu se construiește prin eficiență contabilă. În lipsa dialogului real, chiar și cele mai bine intenționate reforme devin suspecte. Când spui „știm noi mai bine”, nu faci decât să alimentezi exact tipul de opoziție care se hrănește din neîncredere. Iar când reformele încep cu mamele, copiii și pensionarii criticile devin nu numai justificate ci obligatorii.
Finalul e previzibil: guvernul rezistă, moțiunile cad. Chiar și cu cele două care au trecut, moțiunile de la noi sunt doar exerciții de imagine. Și asta e și cazul de acum: un guvern grăbit să-și bifeze reformele și o opoziție grăbită să-și filmeze indignarea. Ironia supremă e că, în România, moțiunea de cenzură a devenit exact opusul definiției ei. În loc să dărâme guverne, le validează. În loc să arate forța opoziției, arată fragilitatea ei. Totuși, nu e degeaba dintr-un singur motiv: zgomotul acesta – festival de moțiuni și conferințe teatrale – ne amintește că democrația încă respiră, măcar prin cablu TV și rețele sociale. Ambele tabere o mimează, chiar dacă fără talent, iar poporul arată că nu-i pasă chiar dacă suferă zilnic consecințele acestei mime.
