Aveam de gând să scriu despre dispariția jurnalismului de bună credință, aspect văzut ca o necesitate de clasa politică, aproape în integralitatea ei, ca și de o bună partea a populației, care preferă tâmpeniile de pe TikTok unui adevăr complicat, care te obligă să gândești.
Dar am dat peste un text de pe blogul „How Things Work”al lui Hamilton Nolan, jurnalist american cu peste două decenii de experiență și cred că e mai bine să citiți câteva fragmente din ce spune el.
„Președintele Camerei a închis ședința Camerei Reprezentanților mai devreme pentru a evita permiterea unor voturi pe teme legate de implicarea Președintelui cu un criminal sexual condamnat.
Destul de nebunesc, nu? Adică, nu cred că trebuie să fii hiperpartizan ca să spui că un asemenea lucru pare suficient de scandalos încât să compromită întreaga structură de putere care l-a făcut posibilă — Casa Albă, conducerea partidului și finanțatorii deopotrivă.
De fapt, pare a fi ultima manifestare a acelui trend amețitor al scandalurilor caricaturale care, în lumea de acum un deceniu sau două, ar fi răsturnat politica națională, dar care acum doar… se sting. Se întâmplă. Sunt dezvăluite. Și apoi nu urmează nimic substanțial. Lucrurile rele continuă. Reacția alegătorilor pare ciudat de atenuată. Politicienii implicați nu își schimbă comportamentul. Cei care au conceput și finanțat actuala stare de fapt reușesc, cumva, să evite rușinea permanentă și merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Când istoricii viitorului vor săpa după cauzele profunde ale erei Trump, bănuiesc că natura schimbătoare a mediului mediatic va fi văzută ca un factor-cheie. „Natura schimbătoare a mediului mediatic” este o formulare politicoasă pentru „jurnalismul și industria de știri asociată au fost făcute praf”.
Ecosistemul informațional de azi seamănă cu mediul politic din, să zicem, Irak, imediat după ce armata americană a distrus Partidul Baas. Pe de o parte, acel partid avea niște defecte serioase! Pe de altă parte, acum toată puterea a fost împărțită între războinici rivali, gangsteri, extremiști și prădători, și toată lumea trage în toată lumea, iar pentru oamenii obișnuiți este foarte greu să știe unde să trimită banii pentru factura la apă.
Iar apa a devenit acum canalizare.
Drumul de la momentul în care toată lumea îl asculta pe Walter Cronkite ca pe vocea lui Dumnezeu până la momentul în care fiecare are în buzunar un algoritm mincinos și personalizat este, desigur, lung. A apărut internetul, companiile big tech au descoperit cum să monopolizeze toți banii din publicitate, companiile media tradiționale au sărăcit, jurnaliștii au fost concediați peste tot, iar propagandiști lipsiți de scrupule au perfecționat „news-tainment”-ul la o scară nemaiîntâlnită.
Dar un lucru despre analiza media – cel care o menține mereu relevantă, indiferent ce noi tehnologii nebune apar pentru a le arăta oamenilor videoclipuri stupide – este că jurnalismul, jurnalismul adevărat, este întotdeauna un ingredient vital al unei democrații funcționale. Oamenii care trăiesc într-o țară unde își doresc ca democrația să funcționeze vor și au nevoie să știe lucruri adevărate care se întâmplă. Așa că, chiar dacă presa a fost serios afectată, așa cum este acum, merită în continuare să ne gândim de unde va veni acel jurnalism astăzi și mâine.
Prea puțin jurnalism înseamnă prea puțină cunoaștere publică a ceea ce se întâmplă cu adevărat, ceea ce creează un vid de care pot profita oameni și organizații bogați, puternici și manipulatori. Exact cum se întâmplă acum. În plus față de cauzele materiale ale trumpismului — istoria Americii de rasism, defectele sistemului electoral, criza inegalității economice — există și problema foarte reală a unei populații care, din ce în ce mai mult, este hrănită cu o grămadă de prostii și nu are instrumentele pentru a ieși din acea capcană informațională.
Am scris și înainte despre nevoia de finanțare publică pentru jurnalism (…) exact opusul a ceea ce vor oamenii aflați acum la putere. Din perspectiva lor, idealul ar fi să nu existe niciodată jurnalism și doar videoclipuri cu Charlie Kirk și podcasturi făcute de comedianți de mâna a doua. Toate informațiile reale ar fi restricționate la analiștii angajați de firmele de investiții care donează partidului aflat la putere. Cetățenii ar vorbi despre FOTBAL, iar stăpânii universului și-ar continua nestingheriți activitatea.
Criza actuală a jurnalismului poate fi văzută ca o coincidență a unor macro-trenduri tehnologice (internetul), economice (concentrarea averii în mâinile titanilor tech) și politice (consolidarea puterii în mâinile celor ca Trump, un om care devine tot mai puternic pe măsură ce puterea mass-media tradiționale scade). Chiar dacă rădăcinile acestei situații sunt adânci, viteza cu care decenii de credibilitate jurnalistică acumulată au fost mototolite și aruncate la gunoi este cu adevărat uimitoare. Nu este vorba de o nostalgie față de forma veche a ziarului, ci de realitatea că „există doar atâtea locuri unde mai există reporteri de știri”. Astăzi, în America, de exemplu, sunt cu 75% mai puțini jurnaliști locali decât erau în 2002.
Mass-media online este o umbră a ei însăși, golită prin concedieri cauzate de monopolizarea veniturilor din publicitate online de către companiile tech.
Cine este în ascensiune în această lume terifiantă a jurnalismului-zombie? Oameni precum Bari Weiss, fosta bloggeriță mediocră de la NYT, care a făcut o avere lansând un site menit să reconfirme instinctele politice ale bogaților de centru-dreapta. Aceiași oameni bogați au turnat bani în site-ul lui Bari, permițându-i să ajungă la punctul în care negociază acum vânzarea acestuia pentru suma raportată de 200 de milioane de dolari.
Jurnalismul, ca și alte lucruri bune, nu este foarte compatibil cu capitalismul fără limite. Cu cât miliardarii au mai multă putere, cu atât își doresc mai mult o presă care să le spună că sunt forțe ale binelui. Cum asta nu e adevărat, ei sunt, prin natura umană, atrași să strivească jurnalismul real și să reconstruiască în locul lui un simulacru de jurnalism care să le mângâie considerabilele ego-uri. Așa cum tocilarii miliardari visează să construiască păpușa sexuală AI perfectă, la fel visează să concedieze toți editorialiștii și reporterii care și-au bătut joc de ei și să îi înlocuiască cu Bari Weiss, care să le toarne în gură budincă cu opiu șoptindu-le liniștitor la ureche. Cam aici suntem, acum. Un efect secundar este că toți reporterii care ar trebui să verifice dacă consilierul tău local primește șpăgi de la tot felul de escroci sunt, în schimb, șomeri, iar vecinii tăi își iau știrile de pe pagini Facebook cu dezinformare rusească generată de AI.
Va fi foarte dificil să reconstruim un sistem economic care să susțină un nivel sănătos de jurnalism fără să reconstruim, totodată, și un sistem politic capabil să funcționeze în interesul public și nu exclusiv în interesul oligarhilor. Și e greu să repari politica fără să ai un ecosistem mediatic suficient de sănătos și unificator încât să convingă, măcar, majoritatea oamenilor de lucruri de bază. Un asemenea cerc vicios poate duce, adesea, la o spirală descendentă.
În ciuda tuturor discuțiilor despre cât de mult iubesc jurnaliștii faptele, această meserie cere un anumit nivel de iluzie. Mai exact, cere credința că toate acele forțe sociale nocive — bogăție, putere, prestigiu, lăcomie feroce — pot fi echilibrate și chiar învinse de adevăr. Adevărul! Da, sigur! Și când a fost asta vreodată cazul? Totuși, trebuie să crezi, undeva în adâncul tău, că a spune lumii lucruri adevărate va manifesta propria formă de putere. În cele din urmă. Și că este un tip de putere care se răspândește, se multiplică și crește de la sine, indiferent de zidurile artificiale ridicate în calea ei. Că adevărul va învinge. Într-o bună zi.
Trebuie să crezi. Altfel, care mai e rostul?”
