Săptămâna politică trecută a developat radiografia unui stat care se hrănește din improvizații și trăiește din amânări. Guvernul Bolojan a încercat să prezinte rectificarea bugetară și acordul cu Bruxelles-ul privind deficitul de 8,4% ca pe o victorie diplomatică. În realitate, este doar oficializarea falimentului politicii fiscale. În loc să rezolve problema, guvernul o normalizează, prezentând catastrofa ca strategie. România a ajuns să își negocieze eșecul, nu succesul.
Rezistența la reducerea cheltuielilor publice este acerbă din partea celor care sunt afectați de aceasta iar arcul guvernamental se dovedește a fi mai sensibil la această opoziție decât să păstreze decis măsurile anunțate în programul de guvernare aprobat în cor de toate partidele. Ca de obicei, una zicem alta facem. Până acum, rezultatele nu sunt concludente și nici nu aveau cum să fie. În afară de creșterea TVA și a accizelor, care începe timid să se observe în veniturile la buget, toate celelalte măsuri își vor face simțită prezența doar din 2026 încolo.
Curtea Constituțională a devenit din nou arbitru al grotescului. În loc de rigurozitate politică, avem o loterie juridică: dacă CCR respinge pachetul, se prăbușește întregul edificiu; dacă îl acceptă, se aplică măsuri care oricum nu rezolvă mare lucru. Clasa politică a redus guvernarea la o formă de outsourcing instituțional – a plasat deciziile dificile către CCR și Bruxelles, ca să scape de responsabilitate: „cum să cârpim găurile fără să supărăm prea tare electoratul și fără să pierdem banii europeni?”.
Rectificarea bugetară anunțată deja și pachetul de tăieri și taxe reprezintă un hibrid grotesc: pe de o parte, guvernul se ferește să lovească direct în marile rente politice și economice; pe de altă parte, a inventat un fel de austeritate care afectează doar angajații publici de rang inferior și mediul privat mic și mijlociu. Așa zisele reforme structurale numai structurale nu sunt. FMI a felicitat România pentru intenții ceea ce, tradus din limbajul diplomatic, înseamnă că știe foarte bine că totul se poate prăbuși la primul cutremur social.
Pe plan extern, România a intrat cu un picior în marea scenă a dronelor. Într-un moment în care granița de est se transformă în poligon militar, guvernul discută cu Ucraina să construiască drone finanțate de UE. Ideea nu e rea, doar că în spatele ei se ascunde același model: nu producem nimic semnificativ decât atunci când vine un partener mai mare cu bani și tehnologie. Adică suntem un fel de atelier subcontractat pentru securitatea altora. Iar incursiunea unei drone rusești în spațiul nostru aerian a fost condamnată prompt de Ministerul Apărării cu aceeași forță retorică cu care condamnăm ploile torențiale.
Politic, coaliția guvernamentală scârțâie pe toate palierele. Între retorica pro-europeană și realitatea de pe teren, distanța e colosală. Opoziția parlamentară mimează vigilența democratică, dar se complace în calcule electorale, așteptând ca actuala putere să se erodeze singură sub povara propriilor contradicții. Societatea civilă este prinsă între oboseală și resemnare, cu izbucniri sporadice de indignare doar atunci când CCR sau guvernul apasă butoanele cele mai sensibile: pensii speciale, salariile bugetarilor de lux sau taxe absurde.
România arată acum ca un stat care merge înainte din inerție, cu frâna de mână trasă și cu ochii la Bruxelles. Măsurile economice nu sunt decât compromisuri fragile, securitatea e externalizată către NATO iar politica internă e paralizată de calcule juridico-electorale. Guvernul vrea să transmită imaginea unei conduceri ferme dar ceea ce vedem este o improvizație permanentă. Săptămâna aceasta nu a adus soluții, ci doar confirmarea că politica noastră e captivă între populism, frică și dependență externă. Și că guvernarea, în loc să fie subsumată unei viziuni de perspectivă, s-a transformat într-un fel de exercițiu de supraviețuire.
