A intrat pe scena Cotroceniului precum un cabotin ratat ducând în spate un rucsac cu lacrimi de crocodil din care dădeau pe dinafară ropote de hăhăieli. A fost inamicul numărul unu al lichelei securiste care patronează Antenele, devenind subiect de tocat în fiecare seară de către Gâdea și ai lui ciraci. A aruncat peste bord oameni de valoare, Andrei Pleșu fiind cel mai celebru dintre ei. A avut o relație nepotrivită cu o blondă arivistă, a băgat inamici incomozi după gratii, a dispus tăierea salariilor din mediul bugetar cu 25 la sută fără să se gândească nici măcar o secundă la cei care aveau salarii de o mie de lei, a girat o sumedenie de baroni locali care își făceau efectiv de cap în feudele lor, în concluzie, C.V.-ul fostului președinte Traian Băsescu nu este nici pe departe un îndreptar biografic pentru nimeni. Cu toate acestea, am suficiente argumente să afirm despre fostul președinte că într-un clasament de profil adică prezidențial, ocupă de departe, primul loc. Și cum s-ar putea altfel, din moment ce contracandidații lui se numesc Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Iohannis și, de ce nu, Dan, deși acesta din urmă are marea șansă de a urca înspre vârful ierarhiei. Adică e încă în joc. Depinde doar de ce și cum va face în următorii patru ani. Revenind la subiect, în materie de politică externă Băsescu a fost un gigant comparativ cu pigmeii de dinaintea lui. Chiar dacă Ceaușescu a vizitat toate statele bananiere, chiar dacă a fost la regină sau l-a primit pe președintele american, „cel mai iubit fiu al poporului” nu a fost decât un slujbaș docil al Moscovei, aranjat, machiat și pomăduit în culise pentru a părea disidentul lumii comuniste. Ceva gen cum a părut Păunescu opozant al regimului comunist. Fac aici o paranteză și reamintesc celor care nu știu că Păunescu și al lui cenaclu (din punct de vedere artistic, jos pălăria!) au reprezentat supapele prin care uriașul bazin de nemulțumiri din anii aceia cenușii trebuia să refuleze controlat. Adică a fost un experiment reușit al securității, ca să nu mai lungesc vorba. În contrast cu poziția ghiocelului față de Moscova afișată și de Ceaușescu dar și de „consensualul” ipocrit Iliescu, Traian Băsescu va rămâne în istorie cu replica acidă și plină de substanță pe care i-a dat-o unui oficial rus, în 2011 în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei când, acuzat că România vrea Moldova, i-a răspuns scurt și la obiect. „România nu are nici un fel de experiență în anexarea altor state!” Acum, după niște ani când Europa este în fierbere taman datorită experienței rușilor în a anexa state (vezi agresiunea din Ucraina!) se poate trage concluzia clară că Băsescu, prin acțiunile sale pro NATO, prin parteneriatul strategic cu SUA susținute efectiv și concret prin modernizarea și tehnologizarea bazelor militare de la Deveselu și Mihail Kogălniceanu a fost un vizionar. De altfel, numai dacă ești printre copaci nu vezi pădurea. Adică în sistem, adică de partea Moscovei, așa cum au fost ceilalți doi „Escu” dinaintea lui. Și tot în acest context al politicilor externe, trebuie să subliniez faptul că relația cu Republica Moldova a fost prioritară pentru fostul președinte. Niciunul dintre ceilalți președinți, nici măcar foștii candidați la Cotroceni (Georgescu și Simion) care se băteau cu cărămida în piept că ei luptă pentru unitatea românilor nu s-au remarcat prin absolut nimic în această problemă. Doar declarații, vorbe goale și înscrisuri pe vagoane de tren sau pe capete de pod gen: „Basarabia e-România”. Și, ca să fie tacâmul complet, trebuie spus că în timp ce Iliescu stătea la taclale cu nomenclaturiștii săi de serviciu, iar Constantinescu își recunoștea neputința în fața „sistemului”, Băsescu s-a luptat, cu armele lui, bune sau proaste, împotriva acelui mecanism care macină orice fir de inițiativă în România. Da, a căzut și el în păcatul favoritismului, da, și-a protejat camarila, dar tot el a lăsat mână liberă justiției atunci când DNA-ul începea să bage la beci și „pești” mari. Iohannis, în schimb, a reușit performanța de a deveni un soi de statuie vie pe treptele Cotroceniului, cu rare tresăriri protocolare și un discurs plat, plictisitor și lipsit de substanță. Iată de ce, oricât ar deranja urechile fine, Băsescu rămâne – cu bune, cu rele – singurul șef de stat care a înțeles că România nu mai are voie să fie ghiocel la Moscova și nici broscuță la Bruxelles. A rămas ceea ce ceilalți nu au reușit: un lider incomod, vizibil și de neocolit în politica regională și internațională, un om racordat la realități, cu simț politic și administrativ extrem de dezvoltat. Iar faptul că Traian Băsescu, cu atâtea și atâtea tinichele după el, ocupă de departe locul I într-un clasament al președinților, ne arată negru pe alb „binefacerile” votului popular…
