Săptămâna trecută, scena politică românească a oferit tabloul unui atelier mecanic de cea mai proastă speță: toți se agită cu sculele în mână, se mânjesc pe ascuns cu ulei ca să pară că muncesc, dar între timp motorul pe care pretind că îl repară dă rateuri, scoate fum și este clar că va crăpa. Coaliția aflată la guvernare continuă să funcționeze după principiul „fiecare pentru sine”, iar declarațiile oficialilor alternează între cinism birocratic și autocritică simulată. Divergențele de măsurare a indicatorilor economici, raportate de INS și BNR, au devenit un subiect în sine, arătând cât de ușor manipulabile pot fi cifrele prezentate publicului.
Parlamentul a devenit un teren pentru strategii de imagine și nici pe departe un forum de decizii reale. O serie de inițiative legislative promise s-au împotmolit în comisii, fie din lipsă de consens, fie din rațiuni tactice: fiecare partid bravează că „luptă” pentru cetățeni fără ca în realitate să facă ceva util pentru ei. În paralel, opoziția capitalizează fiecare gafă a guvernului, numai că nimeni nu mai distinge între ce este un simplu atac politic și ce mai este interes public. Opinia publică oscilează între lehamite și amuzament, ambele complet neproductive.
Substratul emoțional al săptămânii a fost influențat și de comemorarea tragediei Colectiv, un moment care a reamintit societății iresponsabilitatea decidenților. Evenimentele publice au scos la iveală cum se suprapune rutina politică peste memoria colectivă, batjocorind-o. Reacțiile publicului au reliefat dezamăgirea față de reacțiile oficiale și toată lumea și-a reamintit brusc că niciunul dintre spitalele regionale promise nu există și că nici acum, după atâția ani, nu suntem pregătiți pentru vreo eventuală catastrofă care ar necesita un număr suficient de paturi pentru marii arși.
Pe plan economic, raportările externe arată în continuare o discrepanță uriașă între optimismul oficial și realitatea indicatorilor de pe teren: inflație ridicată, stagnarea investițiilor și o presiune continuă asupra bugetului. Investitorii monitorizează modul în care guvernul gestionează tensiunile sociale și fiscale iar semnele de incoerență – cum sunt dramoletele puse în scenă de PSD și AUR – sunt interpretate imediat ca un risc major.
Această prăpastie între discurs și realitate accentuează sentimentul de incertitudine la nivelul populației, care se întreabă justificat dacă instituțiile statului funcționează cu adevărat sau doar mimează funcționalitatea. Iar rezultatele concrete din viața de zi cu zi înclină puternic balanța înspre cea de a doua variantă: mima. O mulțime de instituții acționează fără noimă, fără coordonare, fiecare pe cont propriu, după cum îl duce capul pe vreun șef parașutat politic acolo.
Peste toate astea, mai vin și alegeri parțiale prin diverse locuri dar – mai important – și în București. Mizele lor simbolice și practice transformă Capitala într-un fel de trofeu de supraviețuire politică. Cine câștigă ia caimacul și o poziție de forță în alianțele viitoare. Politicienii nu urmăresc acolo buna administrare ci banii și puterea. Fiindcă rezultatul acestor alegeri duce la reconfigurarea raportului de forțe național, un barometru al capacității de mobilizare dar și al gradului de oboseală civică. Fiecare procent smuls de către oricare dintre participanți va fi trântit triumfător pe masa viitoarelor negocieri. Cei care cred că pot câștiga doar prin inerție vor descoperi curând că tăcerea alegătorilor e cel mai tăios verdict.
România a trăit săptămâna trecută dezechilibrul dintre aparență și esență, balanța s-a spart. Divergențele de cifre, amintirile dureroase ale tragediilor trecute lipsite de speranța prevenirii unora viitoare, incoerențele legislative și discrepanța enormă dintre declarațiile și acțiunile concrete ale decidenților indică o criză politică iminentă și una financiară, mult mai gravă, în plină desfășurare.
